http://repository.usmf.md:80/handle/20.500.12710/31548 Tue, 11 Aug 2026 08:03:11 GMT 2026-08-11T08:03:11Z http://repository.usmf.md:80/handle/20.500.12710/32139 Title: Chirurgia nepenetrantă în tratamentul glaucomului neovascular Authors: Celac, Irina Abstract: Introducere. Glaucomul neovascular este o formă de glau-com secundar de tip obstructiv ce reprezintă 3.2-4% din totalul pacienţilor cu glaucom internaţi. Între afecţiunile ce determină glaucomul vascular în ordinea frecventei: ocluzie de vena centrala a retinei, retinopatie diabetica, ocluzii ca-rotidiene, uveite cronice. Scop. Evaluarea eficacităţii intervenţiei chirurgicale “Rezecţia sclerei nepenetrante”, efectuarea căreia este mai puţin traumatică în plan de compensare PIO si micşorării sindromului dureros. Material şi metode. Se prezinta un studiu retrospectiv efectuat pe perioada unui an la 12 bolnavi cu vârsta de peste 50 ani, suferind de glaucom neovascular necompensat. Rezultate. În perioada post operatorie tardivă la 3 bolnavi presiunea intraoculară compensată pe fon de monoterapie, la 5 bolnavi pe fon de terapie combinată ( 2 preparate), la 2 bolnavi presiunea intraoculară pe fon de tratament subcompensat, iar la 2 bolnavi presiunea intraoculară la limite ridicate, însă a dispărut sindromul dureros. Concluzii. Rezecţia sclerei nepenetrantă în glaucomul neovascular duce la o compensaţie a PIO in 25-35% de la indicatorii iniţiali. Scăderea PIO este ca rezultat al activităţii evacuării lichidului intraocular. Intervenţia se caracterizează prin o traumatizare minima a globului ocular si complicaţii minime.; Introduction. Secondary neovascular glaucoma represents 3.2-4% of all glaucoma hospitalizations. Among the conditions that cause vascular glaucoma in order of frequency: occlusion of the central vein of the retina, diabetic retinopathy, carotid occlusions, chronic uveitis, tumors. Objective. Evaluating the effectiveness of the intervention „non-penetrating resection of the sclera”, the performance of which is less traumatic in terms of IOP compensation and reduction the pain syndrome. Material and methods. Presents a retrospective study was during a year of 12 patients over 50 years old, with uncompensated neovascular glaucoma. Results. In the late postoperative period in 3 patients compensated intraocular pressure on the basis of monotherapy, in 5 patients on the basis of combined therapy (2 medications), 2 patients intraocular pressure on the basis of undercompensated treatment, and in 2 patients IOP at high limits, but without painful syndrome. Conclusion. Resection of the non-penetrating sclera in neovascular glaucoma leads to an IOP compensation of 25-35% from the initial indicators. A decrease of IOP is a result of the activity of intraocular fluid drainage. The intervention is characterized by minimal trauma and complications. Wed, 01 Jan 2025 00:00:00 GMT http://repository.usmf.md:80/handle/20.500.12710/32139 2025-01-01T00:00:00Z http://repository.usmf.md:80/handle/20.500.12710/32140 Title: Tratamentul chirurgical al fracturilor diafizei humerale Authors: Ciocan, Alexandru; Cojocari, Ştefan; Grozavu, Ion; Braescu, Eduard; Cojocaru, Dan Abstract: Introducere. Fracturile diafizei humerale reprezintă o provocare terapeutică, opţiunile de tratament variind de la metode conservatoare la intervenţii chirurgicale. Alegerea metodei chirurgicale optime este dictată de tipul fracturii, necesitând o strategie de fixare adaptată pentru a obţine un rezultat funcţional bun. Scop. Analiza retrospectivă a metodelor de osteosinteză în fracturile diafizei humerale, evaluând aplicarea principiilor de stabilitate (absolută vs. relativă) cu diferite implanturi (plăci, tije). Material şi metode. Studiu retrospectiv pe 42 pacienţi. În reducerile deschise, s-a urmărit stabilitatea absolută (fracturi tip A/B) sau relativă (tip C) cu plăci DCP, LCP sau PHILOS. Pentru fracturile de tip A2/A3 tratate prin reducere închisă, s-a optat pentru fixare cu tijă centromedulară blocată. Rezultate. Vârsta medie a pacienţilor a fost de 58,7 ani. Durata medie de spitalizare a variat în funcţie de procedură: 7,3 zile pentru pacienţii supuşi reducerii deschise şi fixării cu placă, comparativ cu 4 zile pentru pacienţii la care s-a aplicat tija centromedulară prin reducere închisă, indicând o recuperare intraspitalicească mai rapidă pentru tehnicile minim-invazive. Concluzii. Alegerea metodei de osteosint-eză trebuie adaptată tipului de fractură. Plăcile oferă versatilitate pentru obţinerea stabilităţii absolute sau relative, în timp ce tija centromedulară este o opţiune biologică eficientă pentru fracturile simple (A2, A3) tratate prin tehnici minim-invazive.; Introduction. Humeral shaft fractures are a therapeutic challenge, with options ranging from conservative to surgical methods. The choice of the optimal surgical method is dictated by the fracture type, requiring an adapted fixation strategy to achieve a good functional outcome and ensure proper healing. Objective. A retrospective analysis of osteosynthesis methods for humeral shaft fractures, evaluating the application of stability principles (absolute vs. relative) with different implants (plates, nails). Material and methods. A retrospective study on 42 patients. In open reductions, the goal was absolute (type A/B fractures) or relative (type C) stability using DCP, LCP, or PHILOS plates. For type A2/A3 fractures treated by closed reduction, fixation with a locked intramedullary nail was chosen. Results. The average patient age was 58.7 years. The mean length of stay varied by procedure: 7.3 days for patients undergoing open reduction and plating, compared to 4 days for those who received an intramedullary nail via closed reduction, indicating a faster in-hospital recovery for minimally invasive techniques. Conclusion. The choice of osteosynthesis method must be adapted to the fracture type. Plates offer versatility for absolute or relative stability, while the intramedullary nail is an effective biological option for simple fractures (A2, A3) treated with minimally invasive techniques. Wed, 01 Jan 2025 00:00:00 GMT http://repository.usmf.md:80/handle/20.500.12710/32140 2025-01-01T00:00:00Z http://repository.usmf.md:80/handle/20.500.12710/32141 Title: Inserţia la pat a unui drenaj ventricular extern ghidată de realitate augmentată: notă tehnică, raport de caz şi mini-review Authors: Trohin, Iurie; Andronachi, Victor Abstract: Introducere. Inserţia precisă a drenajului ventricular extern (DVE) la patul pacientului, frecvent necesară în urgenţele neurochirurgicale, rămâne o procedură cu risc crescut. Realitatea augmentată (RA) este propusă ca adjuvant tehnologic, însă aplicabilitatea sa clinică este încă insuficient explorată. Scop. Evaluarea fezabilităţii tehnice a inserţiei la pat a unui drenaj ventricular extern ghidat de realitate augmentată, utilizând echipamente accesibile în context de urgenţă neurochirurgicală. Material şi metode. Raportăm inserţia la pat a unui drenaj ventricular extern (DVE) ghidat de realitate augmentată la un pacient de 57 ani cu hemoragie subarahnoidiană anevrismală. S-au folosit Meta Quest 3, 3D Slicer pentru modelare CT, Blender pentru optimizare STL şi Gravity Sketch pentru proiecţie. Alinierea s-a realizat vizual, fără markeri fiducidali. Rezultate. Cateterul a fost introdus din prima tentativă în punctul Kocher stâng, sub ghidaj prin realitate augmentată (RA), fără necesitatea repoziţionării sau ajustării intraoperatorii. La pătrunderea în ventricul, s-a constatat un flux de lichid cefalorahidian (LCR) hipertensiv şi hemoragic, cu presiune intracraniană iniţială de 30 mmHg, redusă la 10 mmHg după drenaj. Controlul imagistic postoperator a confirmat plasarea corectă a vârfului cateterului în cornul frontal al ventriculului lateral stâng. Nu s-au înregistrat complicaţii hemoragice, lezionale sau instabilitate hemodinamică. Intervenţia a fost finalizată în mai puţin de 60 de minute. Concluzii. Această intervenţie demonstrează fezabilitatea utilizării RA de consum pentru inserţia la pat a DVE în medii cu resurse limitate. În lipsa înregistrării automate şi a feedback-ului în timp real, metoda rămâne un adjuvant cognitiv, nu un sistem de ghidaj robust validat clinic.; Introduction. Precise placement of external ventricular drains (EVD) at the patient's bedside remains a high-risk neurosurgical procedure, particularly in intensive care. Augmented reality (AR) has been proposed as a supportive tool, though its clinical applicability is still insufficiently documented. Objective. Assessment of the technical feasibility of bedside external ventricular drain placement guided by augmented reality using accessible equipment in an emergency neurosurgical context. Material and methods. We report bedside insertion of an external ventricular drain (EVD) guided by augmented reality in a 57-year-old male with aneurysmal subarachnoid hemorrhage. Meta Quest 3 was used with 3D Slicer for CT modeling, Blender for STL optimization, and Gravity Sketch for projection. Alignment was visual, without fiducidal markers. Results. The catheter was successfully inserted on the first attempt at the left Kocher’s point under augmented reality (AR) guidance, without the need for repositioning or intraoperative correction. Upon ventricular entry, hypertensive and hemorrhagic cerebrospinal fluid (CSF) was observed, with an initial intracranial pressure of 30 mmHg, which decreased to 10 mmHg after controlled drainage. Immediate postoperative CT confirmed precise catheter tip placement in the frontal horn of the left lateral ventricle. No hemorrhagic, parenchymal, or hemodynamic complications occurred. The procedure was completed in under 60 minutes under stable conditions. Conclusion. This intervention demonstrates the feasibility of using consumer-grade AR for bedside EVD insertion in resource-limited settings. In the absence of automated registration and real-time feedback, the method serves more as a cognitive adjunct than a validated navigation system. Wed, 01 Jan 2025 00:00:00 GMT http://repository.usmf.md:80/handle/20.500.12710/32141 2025-01-01T00:00:00Z http://repository.usmf.md:80/handle/20.500.12710/32129 Title: Modele experimentale animale în studiul prostatitei aseptice Authors: Gorohovschi, Dorin; Corețchi, Ianoș; Topciu, Vladimir; Tataru, Constantin; Creciun, Mariana Abstract: Introducere. Studiul prostatitei cronice aseptice a necesitat dezvoltarea unor modele experimentale animale care reproduc inflamaţia non-bacteriană. Având o prevalentă crescută şi impact funcţional major, lipsa tratamentelor eficiente justifică utilizarea acestor modele în context de cercetare preclinică. Scop. Revizuirea principalelor modele experimentale utilizate în studiul prostatitei cronice aseptice, evaluând aplicabilitatea, avantajele şi limitele acestora în cercetarea preclinică. Material şi metode. A fost efectuată o analiză a literaturii ştiinţifice în baza de date PubMed, cu accent pe modelele autoimune, induse prin administrarea intraprostatică de substanţe chimice, dezechilibru hormonal şi expunere la stres cronic. Au fost evaluate particularităţile metodologice, criteriile de evaluare şi relevanţa translaţională a modelelor identificate. Rezultate. Modelul autoimun de reproducere a inflamaţiei limfocitare este utilizat în studiul mecanismelor imune. Modelele chimice (prin administrarea intraprostatică a substanţelor chimice) induc inflamaţie acută şi permit evaluarea eficacităţii terapeutice a substanţelor cu acţiune antiinflamatoare. Dezechilibrele hormonale simulează modificări structurale şi funcţionale de tip hiperplazic. Modelele de stres cronic reflectă componenta neuroendocrină implicată în percepţia durerii. Fiecare model este caracterizat prin aplicaţii distincte, dar şi prin limitări semnificative în reproducerea completă a tabloului clinic observat în practica medicală. Concluzii. Modelele preclinice de prostatită aseptică oferă o bază experimentală valoroasă pentru cercetarea mecanismelor fiziopatologice şi a abordărilor terapeutice noi. Selectarea modelului optim trebuie să fie ghidată de obiectivul cercetării şi de fidelitatea biologică faţă de patologia umană.; Introduction. The study of chronic aseptic prostatitis required the development of animal experimental models that reproduce non-bacterial inflammation. With high prevalence and major functional impact, the lack of effective therapeutic approaches justifies the use of such models in preclinical research settings. Objective. Review of the main experimental models used in the study of chronic aseptic prostatitis, evaluating their applicability, advantages, and limitations in preclinical research. Material and methods. A literature review was conducted using the PubMed database, with focus on autoimmune models, induced by intraprostatic chemical substance administration, hormonal imbalance, and chronic stress exposure. Methodological particularities, evaluation criteria, and translational relevance of the identified models were assessed. Results. The autoimmune model reproducing lymphocytic inflammation is used to study immune mechanisms. Chemical models (via intraprostatic administration of chemical substances) induce acute inflammation and allow evaluation of the therapeutic efficacy of substances with anti-inflammatory action. Hormonal imbalances simulate hyperplasia structural and functional changes. Chronic stress models reflect the neuroendocrine component involved in pain perception. Each model is characterized by distinct applications, but also have significant limitations in fully reproducing the complex clinical picture observed in medical practice. Conclusion. Preclinical models of aseptic prostatitis provide a valuable experimental foundation for studying pathophysiological mechanisms and exploring new therapeutic approaches. The choice of an appropriate model should be guided by the research Objective. and its biological fidelity to the human disease. Wed, 01 Jan 2025 00:00:00 GMT http://repository.usmf.md:80/handle/20.500.12710/32129 2025-01-01T00:00:00Z