Interrelaţia infecţie – imunitate

Abstract

Imunitatea este capacitatea organismelor superioare de a se apăra împotriva unor agenţi străini cu potenţial distructiv, cum sunt bacteriile, virusurile, paraziţii, fungii şi toxinele (veninuri, substanţe chimice). Se realizează prin două mari sisteme de apărare: - sistemul de apărare nespecifică (imunitatea naturală, înnăscută); - sistemul de apărare specifică (imunitatea specifică, dobândită). Sistemul de apărare nespecifică este primul care intervine în timpul răspunsului imun, poate stopa cea mai mare parte a agresiunilor externe, dar este lipsit de specificitate. Prima linie de apărare în imunitatea înnăscută este asigurată de barierele epiteliale şi de celulele specializate şi antibioticele naturale prezente în epitelii, de mecanismele fiziologice (temperatura, pH-ul gastric, mişcările peristaltice şi ciliare, existenţa secreţiilor), toate funcţionând pentru a bloca intrarea agenţilor infecţioşi [1]. Dacă agenţii agresori trec de epiteliu şi intră în ţesuturi sau în circulaţie, sunt atacaţi de fagocite, limfocite specializate, denumite „natural killer” (NK), şi câteva proteine plasmatice, inclusiv proteine aparţinând sistemului complementului. Infecţiile rezistente la imunitatea naturală sunt combătute de imunitatea dobândită. Sistemul imun adaptativ constă din limfocite şi produşii lor (anticorpii). Se descriu două tipuri de imunitate adaptativă: 1. Imunitatea umorală, caracterizată prin: - apărare împotriva agenţilor infecţioşi extracelulari; - producerea de anticorpi de către LB. 2. Imunitatea mediată celular, caracterizată prin: - apărare împotriva agenţilor infecţioşi intracelulari; - LT efectoare, produc mediatori ai inflamaţiei şi distrug în mod specific celulele-ţintă [2]. Imunitatea dobândită se caracterizează prin specificitate, diversitate, memorie imunologică şi capacitate de a distinge elementele agresoare străine (nonself) de structurile proprii organismului. Sistemul imun cuprinde un ansamblu de celule circulante sau tisulare, imunoglobuline, mediatori şi organele-sursă ale acestora. Organele limfoide primare (sau centrale) sunt organele limfoide unde limfocitele se diferenţiază şi se maturează din celulele stem, sunt reprezentate de timus, ficatul fetal şi măduva hematogenă. Timusul reprezintă locul dezvoltării limfocitelor T, iar ficatul fetal şi măduva hematogenă postnatal reprezintă locul dezvoltării limfocitelor B. Organele limfoide secundare (periferice) sunt reprezentate de splină, ganglionii limfatici (organe capsulare) şi ţesutul limfoid difuz asociat tubului digestiv (GALT) sau căilor respiratorii (BALT), sau ţesutului cutanat (SALT). Celulele aparţinând liniilor B şi T migrează din organele limfoide primare în organele limfoide secundare (periferice), unde au loc cooperările celulare şi activarea limfocitelor, etapele celulare ale răspunsurilor umorale şi celulare. Celulele prezentatoare de antigen (APC) se împart în două categorii: - APC profesionale, reprezentate de macrofage, celule dendritice şi limfocitele B; - APC ocazionale, în care se includ neutrofilele, celulele endoteliale, celulele epiteliale şi cele epidermice. Limfocitele sunt celulele centrale ale sistemului imun, responsabile pentru imunitatea adaptativă şi atributele imunologice de diversitate, specificitate, memorie şi recunoaştere self/non-self. Celulele efectoare sunt limfocite şi alte leucocite nelimfoide (granulocite, macrofage). Inflamaţia reprezintă un mecanism complex prin care organismul elaborează mijloace de luptă şi apărare faţă de agenţii patogeni şi iniţiază evenimente structurale şi funcţionale reparatorii la nivelul ţesuturilor. La acest mecanism participă numeroşi componenţi celulari şi umorali, locali şi sangvini, performanţi şi eliberaţi de novo. Leziunea tisulară poate fi produsă de factori fizici (mecanici, termici, radiaţii ionizante), agenţi chimici (metale grele, acizi, baze, medicamente), agenţi infecţioşi (bacterii, fungi, virusuri, paraziţi), agenţi imunologici (autoimunitate). Inflamaţia poate fi acută sau cronică. Inflamaţia este procesul care permite anticorpilor, sistemului complement şi leucocitelor să intre la locul infecţiei, urmând fagocitarea şi destrucţia agenţilor patogeni. Limfocitele sunt necesare pentru a recunoaşte şi a distruge celulele infectate în ţesuturi. Inflamaţia începe cu eliberarea unor mediatori vasoactivi, care îşi au originea în mastocite, trombocite, la acestea asociindu-se componenţi plasmatici. Rezultatul este apariţia vasodilataţiei şi a edemului, precum şi activarea coagulării şi a sistemului complementului, generarea factorilor chemotactici pentru neutrofile şi alte celule inflamatorii. În acelaşi timp are loc migrarea neutrofilelor spre sediul tisular al inflamaţiei [1]. Odată ajunse în ţesuturi, celulele inflamatorii sunt stimulate pentru a elibera produşi bactericizi, inclusiv proteaze, radicali liberi ai oxigenului, citokine şi mediatori lipidici biologic activi, ca LTB4 şi factorul de activare plachetar (PAF). Celulele endoteliului vascular au un rol în modularea răspunsului imun – secretă mediatori ce reglează tonusul şi permeabilitatea capilară, dar şi activatori ai coagulării, fibrinolizei şi celulelor inflamatorii. Inflamaţia acută: formarea edemului, depunerea fibrinei şi prezenţa neutrofilelor la nivelul leziunii tisulare. Inflamaţia cronică: apariţia macrofagelor, limfocitelor, plasmocitelor şi eozinofilelor. Sunt posibile mai multe variante evolutive: - eliminarea agentului patogen şi a detritusurilor tisulare consecutive reacţiei inflamatorii, cu apariţia fenomenelor reparatorii care duc la restitutio ad integrum a ţesutului infectat; - inflamaţia persistă, cu dezvoltarea inflamaţiei granulomatoase; - leziunile pot fi ireversibile, rezultând proliferarea activă a capilarelor, fibroblastelor şi elementelor mezenchimale, consecinţa finală fiind formarea unei cicatrice şi pierderea unor funcţii tisulare.