Rolul stresului oxidativ în patologia insuficienței renale la copii (rezumat)

Abstract

Întroducere. Boala cronică de rinichi (BCR) este o afecțiune progresivă care afectează între 10-14% din populația generală la nivel mondial, însumând > 800 milioane de persoane, declarată de Global Burden of Disease (GBD) ca una dintre cele mai proeminente cauze de deces și suferință în secolul XXI. Stresul oxidativ (SO) reprezintă unul din mecanismele cu impact substanțial în dezvoltarea și progresarea BCR la copii, reprezentând un factor non-tradițional pentru toate cauzele de mortalitate, atât direct prin deteriorarea glomerulară și ischemia renală, cât și indirect asociat cu inflamația, hipertensiunea și disfuncția endotelială. Scopul lucrării. Studierea rolului SO în patogenia și evoluția BCR la copii. Materiale și metode. Au fost studiate articole în bazele de date PubMed, ResearchGate, Elsevier, PlosOne, publicate ultimii 5 ani. Principalele criterii au fost descrierea speciilor reactive de oxigen (SRO) și speciilor reactive de azot (SRN) și mecanismele patofiziologice între BCR și SO. Rezultate. Stresul oxidativ este rezultatul creșterii activității oxidante și dereglarea sistemului antioxidant. În BCR, în special în uremie, SO poate fi explicat prin disfuncția mitocondrială și creșterea activității enzimelor intracelulare, cele mai exprimate fiind oxidaza nicotinamid adenin dinucleotid fosfatului (NADPH)(Nox), xantinoxidaza (XO) și mieloperoxidaza (MPO). Secreția de NADPH oxidază și MPO este intensificată de activarea polimorfonucleatelor (PMN) și monocitelor ca rezultat a inflamației cronice în care se află pacienții cu BCR. Kisic și col. au corelat activitatea modificată a MPO la pacienții cu BCR, cu creșterea riscului de apariție a modificărilor endoteliale și a complicațiilor cardiovasculare. O activitate mai mare în plasma pacienților cu BCR a înregistrat și XO. În studiul efectuat de Salomon și col. sa raportat că nivelul ridicat al izoprostanului F2 (F2-IsoPs), marker de oxidare a lipidelor, este asociat cu vasoconstricția renală și leziune renală majoră, alături de efectele nivelurilor crescute de izolevuglandină (IsoLG) descrise de Moor și Degenhardt, care determină dezvoltarea aterosclerozei, hipertensiunei arteriale, inflamație, neurodegenerare sau aritmie, și nu în ultimul rînd boli renale. Oxidarea ADN-ului este apreciat în baza concentrației 8-hidroxi-2' - deoxiguanosină (8-OH-dG), remarcată în diverse cercetări ca atingînd valori crescute în leucocite la pacienții cu BCR, cele mai ridicate fiind la pacienții cu HD. Nu mai puțin importantă este reglarea SO oxidativ de către factorul coactivator-1α al receptorului activat de proliferatorul peroxizomic-γ (PGC-1α) , care în diferite modele experimentale au fost reduse, similar și superoxid dismutaza (SOD). Eliminarea substanțelor antioxidante prin dializă, hemoincompatibilitatea sistemului și urmele de endotoxine din dializat, sunt factori adiționali responsabili de starea pro-oxidantă la pacienții cu BCR. Un studiu cros-secțional efectuat de Shivprasad care a comparat catalaza (CAT) la pacienți cu diferite afecțiuni renale, a identificat concentrații 2 ori mai mici în cazul BCR, decât în cazul lotului-control. Nivelurile crescute a markerilor oxidativi, precum F2-IsoPs, produse proteice de oxidare avansată (PPOA), malondialdehidă (MDA) și LDL oxidat (ox-LDL), au fost raportate în numeroase studii, iar Small, D. M., și col. au descris elevarea SRO începând cu stadiile 1-2 ale BCR, cu creștere paralelă progresiei bolii către stadiul terminal. Aceeași tendință este atribuită PPOA în numeroase studii, demonstrând rolul patogenetic important a PPOA. SO are ca consecință disfuncția endotelială, inflamația și fibroza, cu afectarea structurii și funcției renale, prin activarea factorilor moleculari de semnalizare celulară, precum proteina chemoatractantă a monocitelor 1 (MCP-1), factorul de creștere transformant β1 (TGF-β1), interleukina-1 (IL-1), factorul de creștere a țesutului conjunctiv (CTGF), factor de necroză tumorală alfa (TNFα) și angiotensină. Concluzii: SO prin leziunile vasculare afectează în mod direct nefronul la toate nivelurile cu deteriorarea/pierderea funcției renale și progresarea BCR. Deteriorarea oxidativă, la rîndul ei, este agravată de uremie, sistemul de hemodializă și patologiile asociate ale pacienților cu BCR. Dereglarea echilibrului redox poate fi detectată în stadiile incipiente ale leziunii renale și tinde să crească odată cu progresia ei, ceea ce favorizează posibilitatea unui diagnostic timpuriu în baza analizei biomarkerilor specifici ai SO.