Pneumotoracele – o complicație rară în evoluția displaziei bronhopulmonare la copilul prematur

Abstract

Introducere: Displazia bronhopulmonară (DBP) este una dintre cele mai frecvente sechele respiratorii la nou-născuții prematuri, în special la cei cu greutate mică la naștere și expunere prelungită la ventilație asistată mecanică și oxigenoterapie. Evoluția bolii este adesea complicată de episoade de infecții respiratorii recurente, bronhoobstrucție și modificări structurale pulmonare, precum emfizemul și fibrozarea parenchimului. Pneumotoraxul, deși este o complicație rară în contextul DBP tardive, poate reprezenta o urgență respiratorie majoră. De obicei, acesta apare în perioada neonatală precoce, dar în anumite condiții – cum ar fi exacerbările infecțioase sau episoadele severe bronhoobstructive – pot apărea și în etapele evolutive ulterioare ale DBP. Scopul: Lucrarea își propune să evidențieze importanța clinică a pneumotoracelui spontan ca eveniment rar, dar potențial sever, în evoluția displaziei bronhopulmonare, prin prezentarea unui caz clinic complex, care ilustrează provocările diagnostice și terapeutice asociate acestei complicații. Materiale și metode: Se prezintă cazul unei fetițe în vârstă de 7 luni, internată în cadrul Institutului Mamei și Copilului. Diagnosticul de pneumotorax a fost confirmat imagistic prin tomografie computerizată toracică și examinări radiologice. Rezultate: Pacienta născută pe cale naturală la 28 de săptămâni de gestație (II sarcină, I naștere), cu o greutate de 1137 g și scor Apgar 3/4. Starea neonatală gravă a impus inițierea rapidă a manevrelor de resuscitare, urmată de intubație și ventilație mecanică cu presiune pozitivă, apoi suport ventilator prelungit (VAP) timp de 31 de zile în contextul de sindromului de detresă respiratorie de tip1, gradul 2. În perioada neonatală, evoluția a fost complicată de pneumonie congenitală și infecție nosocomială post-VAP cu Acinetobacter baumannii, care au contribuit la dezvoltarea DBP, confirmate la vârsta de 2 luni în baza criteriilor clinice de diagnostic. La momentul internării, copilul prezenta un tablou clinic sever, cu tahipnee, tuse persistentă, febră moderată, saturație relativ menținută în oxigen, dar cu semne de obstrucție bronșică și afectare respiratorie. Radiografia toracică a evidențiat modificări inflamatorii pulmonare și o placă pleurală dreaptă. Tratamentul inițial a inclus antibioticoterapie, bronhodilatatoare și corticoterapie sistemică. Pe parcursul spitalizării, copilul a prezentat o agravare acută a stării respiratorii, cu accese de tuse uscată, cianoză periorală, hipersecreții și episoade de desaturare severă (SpO₂ <86%). Examenul fizic a indicat un sindrom de bronhoobstrucție severă, cu utilizarea musculaturii accesorii și retracții toracice marcate. Tomografia computerizată a confirmat prezența unui pneumotorax minor pe partea dreaptă, emfizem interstițial bilateral și atelectazii pulmonare multiple, în contextul unui teren de DBP moderată. Examinările paraclinice au evidențiat un sindrom inflamator moderat, echilibru gazometric relativ păstrat și modificări hematologice și biochimice nespecifice. Pacienta a fost transferată în secția de terapie intensivă, unde s-a instituit antibioterapie cu spectru larg, bronhodilatație continuă și corticoterapie intravenoasă. Evoluția a fost favorabilă, cu ameliorarea treptată a simptomatologiei respiratorii, remisia pneumotoraxului și reducerea semnelor radiologice de inflamație și atelectazie. Copilul a fost ulterior transferat în secția de pneumologie pentru continuarea tratamentului și monitorizare. Concluzii: Pneumotoraxul spontan reprezintă o complicație rară, dar severă, în contextul displaziei bronhopulmonare, în special la copiii prematuri cu istoric de ventilație prelungită și infecții respiratorii recurente. Diagnosticul rapid și instituirea tratamentului corespunzător sunt esențiale pentru prevenirea complicațiilor severe și pentru îmbunătățirea prognosticului. Cazul prezentat subliniază necesitatea unei supravegheri clinice atente și a unei abordări terapeutice multidisciplinare în gestionarea acestor pacienți fragili, cu risc crescut de decompensare respiratorie.

Introduction: Bronchopulmonary dysplasia (BPD) is one of the most common long-term respiratory sequelae in premature newborns, particularly in those with low birth weight and prolonged exposure to mechanical ventilation and oxygen therapy. The progression of the disease is often complicated by recurrent respiratory infections, bronchial obstruction, and structural lung changes such as emphysema and parenchymal fibrosis. Although pneumothorax is a rare complication in the late stages of BPD, it may present as a significant respiratory emergency. It typically occurs in the early neonatal period, but under certain conditions—such as infectious exacerbations or severe bronchial obstruction—pneumothorax may also arise during later stages of BPD evolution. Objective: This paper aims to highlight the clinical significance of spontaneous pneumothorax as a rare but potentially severe event in the course of bronchopulmonary dysplasia, through the presentation of a complex clinical case that illustrates the diagnostic and therapeutic challenges associated with this complication. Materials and Methods: We present the case of a 7-month-old female infant admitted to the Mother and Child Institute. The diagnosis of pneumothorax was confirmed via thoracic computed tomography and chest radiographic imaging. Results: The patient was born vaginally at 28 weeks of gestation (second pregnancy, first delivery), with a birth weight of 1137 grams and Apgar scores of 3 and 4. The critical neonatal condition required immediate resuscitation, followed by intubation and positive pressure mechanical ventilation, with prolonged ventilatory support (invasive mechanical ventilation) for 31 days due to grade 2 type 1 respiratory distress syndrome. During the neonatal period, the clinical course was complicated by congenital pneumonia and a post-ventilator-associated pneumonia (VAP) nosocomial infection with Acinetobacter baumannii, contributing to the development of BPD, which was confirmed at 2 months of age based on established clinical diagnostic criteria. At the time of admission, the infant presented with severe respiratory distress, including tachypnea, persistent cough, moderate fever, relatively preserved oxygen saturation, and signs of bronchial obstruction and respiratory compromise. Chest radiography revealed inflammatory pulmonary changes and a right-sided pleural plaque. Initial treatment included antibiotic therapy, bronchodilators, and systemic corticosteroids. During hospitalization, the patient experienced acute worsening of respiratory status, characterized by dry cough episodes, perioral cyanosis, hypersecretion, and severe desaturation events (SpO₂ <86%). Physical examination indicated a severe bronchial obstruction syndrome, with use of accessory respiratory muscles and marked thoracic retractions. Thoracic computed tomography confirmed the presence of a minor right-sided pneumothorax, bilateral interstitial emphysema, and multiple pulmonary atelectases, in the context of moderate BPD. Laboratory investigations showed a moderate inflammatory syndrome, relatively preserved blood gas parameters, and nonspecific hematological and biochemical changes. The patient was transferred to the intensive care unit, where broad-spectrum antibiotic therapy, continuous bronchodilation, and intravenous corticosteroid therapy were initiated. The clinical course was favorable, with gradual improvement in respiratory symptoms, resolution of the pneumothorax, and reduction of radiological signs of inflammation and atelectasis. The child was subsequently transferred to the pulmonology department for ongoing treatment and monitoring. Conclusions: Spontaneous pneumothorax is a rare but serious complication in the context of bronchopulmonary dysplasia, especially in premature infants with a history of prolonged ventilation and recurrent respiratory infections. Prompt diagnosis and appropriate treatment are essential to prevent severe complications and improve prognosis. The presented case underlines the need for close clinical monitoring and a multidisciplinary therapeutic approach in managing these vulnerable patients who are at high risk of respiratory decompensation.