Peritonitele biliare postoperatorii – strategia celor mai eficiente mijloace de diagnostic și tratament

Abstract

Introducere. Peritonitele biliare postoperatorii reprezintă una dintre cele mai severe complicații ale chirurgiei hepatobiliare și digestive la copil, fiind asociate cu morbiditate crescută, prelungirea duratei spitalizării și necesitatea intervențiilor repetate. Diagnosticul precoce rămâne dificil din cauza manifestărilor clinice nespecifice, în special în perioada postoperatorie imediată, când semnele de peritonită pot fi mascate de răspunsul inflamator postchirurgical. Alegerea unei strategii diagnostice și terapeutice optime este esențială pentru reducerea complicațiilor și îmbunătățirea prognosticului. Materiale și metode. Au fost analizate datele din literatura de specialitate referitoare la peritonitele biliare postoperatorii la copii, cu accent pe metodele moderne de diagnostic și tratament. Au fost evaluate particularitățile clinice, investigațiile imagistice utilizate pentru identificarea scurgerilor biliare și opțiunile terapeutice disponibile, inclusiv metodele minim invazive și intervențiile chirurgicale convenționale. Rezultate. Manifestările clinice predominante includ durerea abdominală persistentă, febra, distensia abdominală, sindromul inflamator sistemic și alterarea stării generale. Ecografia abdominală constituie metoda imagistică de primă intenție, permițând evidențierea colecțiilor lichidiene intraabdominale. Tomografia computerizată oferă informații suplimentare privind localizarea și extinderea colecțiilor, precum și prezența complicațiilor asociate. Scintigrafia hepatobiliară și colangiografia permit identificarea precisă a sursei fistulei biliare în cazurile selectate. Tratamentul depinde de severitatea tabloului clinic și de amploarea contaminării peritoneale. Drenajul percutanat ghidat imagistic reprezintă o opțiune eficientă pentru colecțiile localizate și la pacienții stabili hemodinamic. Reintervenția chirurgicală este indicată în cazurile de peritonită difuză, instabilitate hemodinamică sau eșec al tratamentului conservator și minim invaziv. Managementul multidisciplinar și monitorizarea atentă contribuie la reducerea complicațiilor și la îmbunătățirea rezultatelor terapeutice. Concluzii. Peritonitele biliare postoperatorii la copil constituie o provocare diagnostică și terapeutică majoră. Diagnosticul precoce bazat pe evaluarea clinică și utilizarea judicioasă a metodelor imagistice moderne permite instituirea rapidă a tratamentului adecvat. Strategia terapeutică trebuie individualizată, metodele minim invazive fiind preferate atunci când condițiile clinice permit, iar intervenția chirurgicală rămânând indispensabilă în formele severe sau complicate.

Introduction. Postoperative biliary peritonitis represents one of the most severe complications following hepatobiliary and gastrointestinal surgery in children. It is associated with significant morbidity, prolonged hospitalization, increased healthcare costs, and the need for repeated surgical interventions. Early diagnosis remains challenging because clinical manifestations are often nonspecific and may overlap with the normal postoperative inflammatory response. Therefore, timely recognition and appropriate management are crucial for improving patient outcomes and reducing postoperative complications. Materials and Methods. A comprehensive review of the available literature on postoperative biliary peritonitis in pediatric patients was performed, focusing on current diagnostic approaches and therapeutic strategies. Clinical manifestations, laboratory findings, imaging modalities, and treatment options were analyzed. Particular attention was paid to minimally invasive techniques and their role in the management of biliary leaks and intra-abdominal collections. Results. The most common clinical manifestations include persistent abdominal pain, fever, abdominal distension, signs of systemic inflammatory response, and deterioration of the patient’s general condition. Laboratory investigations typically reveal leukocytosis and elevated inflammatory markers. Abdominal ultrasonography is considered the first-line imaging modality for detecting intra-abdominal fluid collections. Computed tomography provides additional information regarding the extent and localization of collections and associated complications. Hepatobiliary scintigraphy and cholangiographic techniques may be useful for accurately identifying the site of biliary leakage in selected cases. Therapeutic management depends on the severity of the clinical presentation and the extent of peritoneal contamination. Image-guided percutaneous drainage is an effective and minimally invasive option for localized collections in hemodynamically stable patients. Surgical reintervention remains necessary in cases of diffuse biliary peritonitis, hemodynamic instability, generalized sepsis, or failure of conservative and minimally invasive treatment. A multidisciplinary approach involving pediatric surgeons, radiologists, anesthesiologists, and intensive care specialists significantly improve treatment outcomes. Conclusions. Postoperative biliary peritonitis in children remains a major diagnostic and therapeutic challenge. Early diagnosis based on careful clinical assessment and appropriate use of modern imaging techniques is essential for successful management. Individualized treatment strategies should be adopted according to the patient’s clinical status and disease severity. Whenever feasible, minimally invasive procedures should be preferred, while surgical intervention remains the standard of care in severe or complicated cases. Early recognition and prompt treatment contribute to reduced morbidity and improved clinical outcomes.