Abstract:
Actualitatea temei. În ultimele decenii, realizările în domeniul ortodonţiei avansează ca
urmare a generalizării și perfecționării tehnicilor noi care îmbină cu succes realizările practice cu
cunoştintele teoretice, iar creșterea frecvenţei anomaliilor dentomaxilare (ADM) a determinat
reactualizarea şi revizuirea concepţiilor de tratament al acestora. După datele Organizaţiei Mondiale
a Sănătăţii (OMS), anomaliile dentomaxilare deţin ca frecvenţă locul al treilea, după caria dentară.
Indicele de afectare a populaţiei prin anomalii dentomaxilare este înalt răspândit în dentația mixtă
atât în țările economic dezvoltate: Danemarca (14,6%), Germania (50,2%), Canada (66,1%) cât și în
țarile slab dezvoltate [1, 2]. Datele literaturii de specialitate reflectă că prevalenţa ADM depinde de
fenomenologia dezvoltării, populaţia studiată, mediul geografic, condiţiile socioeconomice. ADM la
copiii cu dentaţia mixtă dau valori ale frecvenţei de 40-50% (Gh. Boboc – 40%, M. Schapira – 41,9%,
M. Cămpeanu – 46,7%, Hotz – 45%, H. Taatz – 52%) [1, 3, 4]. Conform datelor statisticii mondiale,
frecvenţa ADM la adolescenţi şi maturi cu vârsta cuprinsă între 15 şi 21 ani variază de la 41,1% până
95,3%, unde malocluzia de clasa III-a constituie de la 8,7% până la 18% [19, 30]. Malocluzia de
clasa III-a este o disarmonie complexă, în cadrul căreia intensitatea tulburărilor funcţionale pe care
le determină este în raport atât cu gradul de decalaj sagital intermaxilar, cât şi cu asocierea
dizarmoniei dentomaxilare în plan vertical. Manifestările clinice la copiii cu malocluzie de clasa
III-a Angle se asociază și cu diferite dereglări ale activității sistemului nervos periferic și central [5-7]. [...]
