Cunoștințe, atitudini și practici ale medicilor și factorilor de decizie referitor la malpraxisul medical

Abstract

Scopul. Realizarea unui screening de suprafață privind cunoștințele, atitudinile și practicile medicilor autohtoni și factorilor de decizie din sistemul de sănătate publică referitoare la malpraxisul medical, în vederea înaintării unor recomandări și premise pentru fundamentarea acestui concept la nivel național. Obiectivele. Efectuarea unei incursiuni istorice în evoluția percepției malpraxisului medical; analiza cadrului legislativ și experiențelor internaționale și naționale care reglementează sistemul malpraxisului medical; evaluarea cunoștințelor și înțelegerii malpraxisului medical, a culturii juridice de către personalul medical/prestatori de servicii medicale; elaborarea unor recomandări și premise pentru fundamentarea conceptului de malpraxis medical la nivel național. Material și metode. Tipul de studiu – transversal, mixt, descriptiv, cu elemente analitice. Studiul calitativ a fost efectuat prin intervievarea medicilor și factorilor de decizie din domeniul sănătății, în baza ghidului de interviu în profunzime, elaborat în interesul studiului. Studiului cantitativ a fost realizat prin aplicarea unui chestionar pe un eșantion de 436 de medici, angajați ai instituțiilor medico-sanitare din Republica Moldova. Chestionarea a fost realizată pe suport de hârtie și în Google forms. Metodele studiului – istorică, epidemiologică, sociologică, statistică, de transfer a datelor, comparativă, grafică. Rezultatele obținute. Evoluția istorică a malpraxisului medical este definită prin varia coduri de legi de epocă, care ghidau practica medicală în corelație cu progresul științific și tehnologic al timpului respectiv, precum și genul de răspundere reglementat în societate. Aceste cunoștințe au fost reflectate, ulterior, în Codul lui Napoleon (Franța) și Dreptul comun englez (Imperiul Britanic) și au servit ca fundament al conceptelor legislative contemporane referitoare la malpraxisul medical. În definirea malpraxisului medical s-au formulat următoarele componente: existența unei obligații legale medic-pacient de a acorda îngrijiri sau tratament pacientului, încălcarea obligației (standarde, competențe), relație de cauzalitate (acțiunile sau inacțiunile medicului au fost cauza directă a prejudiciului), prejudiciu (vătămare fizică, suferință emoțională, daune financiare sau alte consecințe negative), răspundere. În populație semnificativă la studiu au participat angajați ai instituțiilor medicale publice (93,12%) din mediul urban (92,89%) cu studii postuniversitare (91,28%), cu prevalarea vârstei mai mari de 55 de ani (23,17%), cu o repartizare pe categorii de vârstă relativ omogenă și o prevalență a genului feminin (68,81%). În cadrul studiului se constată că legislația autohtonă nu se regăsește printre primele trei surse veridice și/sau incontestabile utilizate de către medici drept surse de instruire și informare referitor la malpraxis. Clasându-se pe locul 4 din 9 din ratingul surselor de instruire, legislația autohtonă este considerată incontestabilă de 22% din respondenți, 34% o califică drept veridică, 27% – probabilă, 13% o consideră superficială, 5% – dubioasă. La întrebarea deschisă care sunt formele de răspundere juridică pentru malpraxisul medical, 61% – nu au oferit niciun răspuns corect, 20% – au menționat o singură formă de răspundere juridică, 11% – două forme de răspundere juridică, pe când doar 8% au menționat 3 sau mai multe forme de răspundere juridică. În percepția respondenților, forma juridică administrativă este selectată de 43%, forma juridică penală – 32%, și forma juridică civilă doar 26%. Necesitatea obținerii acordului informat scris sau verbal al pacientului înaintea aplicării actului diagnostic sau curativ, pentru proceduri, investigații și intervenții invazive și non-invazive, tratament personalizat, este reflectată prin rata răspunsului „Cu siguranță, da” ce depășește 77%. Circa 23% din respondenți au menționat ca fiind suficient acordul general, semnat de pacient în fișa de observație la internare. În scopul evitării acuzației de malpraxis, 86% din respondenți preferă redirecționarea pacientului la un alt medic cu competențe, eventual, superioare; în 37% din cazuri medicii nu evită pacienții cu istoric problematic. Metodele extrajudiciare de soluționare a acuzațiilor de malpraxis au fost apreciate pozitiv de peste 70% din respondenți. Percepția respondenților confirmă trendul în creștere, pe parcursul ultimului an de activitate, a frecvenței conflictelor cu pacienții sau rudele lor. Respondenții declară escaladarea interacțiunii medic-pacient sau cu ruda acestora într-un conflict verbal local în proporție de 67%, totuși doar 10% din respondenți au fost subiectul unui proces judiciar. Conform datelor obținute, în topul specialităților cu risc sporit de conflict medic-pacient sunt: medicii chirurgi, obstetricieni-ginecologi, medicii de familie, ATI, interniștii și medicii urgentiști. Afectarea imaginii personale și sentimentul de nedreptate a fost marcat de mai mult de o treime din respondenți ca fiind cel mai stresant moment al conflictelor. Cadrul procedural complex și de durată, frica de consecințe, intimidarea sau jenă de a respinge acuzațiile a fost remarcată de mai mult de o pătrime din respondenți. Alegerea avocatului cu experiență în litigii de malpraxis a fost selectată în cca 81% din cazuri, urmată de avocatul instituției – cca 59% din cazuri. Ca sursă de finanțare pentru asigurarea de malpraxis ar putea fi Compania Națională de Asigurări în Medicină sau instituția medico-sanitară au răspuns cca 48% și, respectiv, 45% din respondenți. Drept gestionar al fondului pentru asigurarea de malpraxis medical cca 42% din respondenți au desemnat fie CNAM-ul, fie o companie de stat, nou-formată în acest scop, iar 35% dintre ei au pledat pentru un fond propriu de asigurări pentru malpraxis medical al IMS. Concluzii. Societatea umană a reglementat relația medic-pacient din cele mai vechi timpuri și a recunoscut malpraxisul medical drept parte componentă indispensabilă a practicii medicale și ca generator de prejudicii al drepturilor pacientului, cu impact economic major. Studiul legislației autohtone reflectă lipsa conceptului de malpraxis medical în cadrul actelor normative legislative. Evaluarea rezultatelor studiului reflectă un grad redus (≤39%) de alfabetizare a personalului medical privind cadrul legislativ autohton. Se atestă utilizarea limitată a procedurilor extrajudiciare de examinare a cazurilor de malpraxis medical, în lipsa normelor metodologice care ar reglementa definirea surselor de finanțare și acordarea compensațiilor aferente malpraxisului medical. Procedura defectuoasă, extenuantă, a cercetării acuzațiilor de malpraxis medical, menționată de respondenții acestui studiu, generează ardere profesională, afectează imaginea medicului și încrederea în sistemul medical autohton. În acest context, examinarea și aprobarea legii cu privire la malpraxisul medical, implementarea asigurării obligatorii de malpraxis medical la nivel național, acordarea suportului în alfabetizarea cadrelor medical privind conceptul național de malpraxis medical se dovedesc a fi acțiuni necesare și imperative.