Boala Niemann-Pick la copil

Abstract

Introducere Deficitul de sfingomielinază acidă (DSMA), cunoscut și sub denumirea de boala Niemann-Pick, reprezintă o afecțiune metabolică ereditară rară transmisă autosomal recesiv, încadrată în spectrul bolilor de stocare lizozomală. Patologia este progresivă, potențial letală și este cauzată de mutații în gena SMPD1, localizată pe cromozomul 11p15.4, care codifică sfingomielinaza acidă (ASM) – o enzimă lizozomală esențială în catabolismul sfingomielinei, un constituent major al membranelor celulare. Deficitul total sau parțial al activității enzimei duce la acumularea progresivă și anormală a sfingomielinei și altor glicolipide în interiorul lizozomilor celulari, afectând o varietate de țesuturi și organe. [1, 2] Din punct de vedere histopatologic și clinic, această acumulare de substrat afectează profund arhitectura și funcția organelor țintă, în special ficatul, splina, plămânii, măduva hematopoietică și, în formele neuronopate, sistemul nervos central. Celulele afectate capătă un aspect caracteristic spumos, evidențiat histologic prin vacuolizare lizozomală. Deși prevalența acestei patologii este scăzută la nivel global – ceea ce o încadrează din punct de vedere epidemiologic în categoria bolilor rare – boala Niemann-Pick se distinge prin gravitatea manifestărilor clinice. Evoluția sa variabilă, dar adesea severă, determină o morbiditate multisistemică majoră și afectează în mod semnificativ prognosticul funcțional și supraviețuirea pacientului. Manifestările multisistemice, variabile în funcție de subtipul fenotipic (A, A/B, B sau C), presupun o abordare complexă de diagnostic diferențial, monitorizare și intervenție terapeutică precoce. [1, 2, 3, 4] Formele non-neuronopate (tipurile B și A/B), deși lipsite de afectare neurodegenerativă severă, impun o morbiditate sistemică semnificativă prin hepatosplenomegalie importantă, insuficiență respiratorie restrictivă, disfuncție hematologică (în special trombocitopenie severă), dislipidemie aterogenă și retard de creștere. În aceste forme, introducerea terapiei de substituție enzimatică cu olipudază alfa – un agent recombinant uman de SMA – a reprezentat un progres terapeutic major, având potențialul de a modifica cursul natural al bolii, de a reduce încărcarea lizozomală și de a ameliora parametrii clinici și biochimici ai pacienților. [1, 2, 3, 4] Din perspectivă patogenetică, acumularea necontrolată a sfingomielinei activează cascada inflamației lizozomale, alterând homeostazia celulară și declanșând mecanisme maladaptive precum stresul oxidativ, autofagia dereglată și disfuncția mitocondrială. Aceste fenomene explică, în parte, afectarea sistemică complexă și rezistența relativă la tratamente nespecifice. Gestionarea pacienților cu DSMA necesită o abordare multidisciplinară, cu implicarea medicilor gastroenterologi, geneticieni, pediatri, pneumologi, hematologi și neurologi, precum și un sistem coerent de screening, monitorizare și acces rapid la terapii inovatoare. [1, 2, 3].