Metode și tehnici de restaurări morfo-funcționale a dinților tratați endodontic

Abstract

ntroducere. Conservarea dintelui natural reprezintă unul dintre obiectivele fundamentale ale medicinei dentare contemporane. În acest context, tratamentul endodontic constituie o intervenție terapeutică esențială pentru menținerea funcționalității unităților dentare afectate de procese inflamatorii sau necrotice pulpare. Evoluția tehnicilor de instrumentare endodontică, a materialelor de obturație și a protocoalelor de dezinfecție a condus la creșterea semnificativă a ratei de succes biologic al tratamentului endodontic [1,2]. Cu toate acestea, supraviețuirea pe termen lung a dintelui tratat endodontic nu este determinată exclusiv de eliminarea infecției din sistemul endocanalicular. Numeroase studii clinice evidențiază faptul că prognosticul acestor dinți depinde în mare măsură de restaurarea coronară realizată ulterior tratamentului endodontic. În absența unei restaurări adecvate, dintele tratat endodontic devine susceptibil la fracturi coronare sau radiculare, chiar și în condițiile unui tratament endodontic corect efectuat [3]. Dinții tratați endodontic prezintă modificări structurale semnificative determinate de pierderea de substanță dentară generată de procesul carios, de restaurările anterioare și de realizarea cavității de acces endodontic. Aceste modificări conduc la alterarea comportamentului biomecanic al dintelui, determinând o redistribuire modificată a forțelor ocluzale și o vulnerabilitate crescută la solicitările funcționale [4]. Literatura de specialitate evidențiază faptul că rezistența mecanică a dintelui tratat endodontic este influențată în principal de cantitatea și distribuția țesutului dentar restant. Pierderea integrității structurale coronare determină apariția unor zone de concentrare a tensiunilor, în special la nivelul zonei cervicale, unde se realizează tranziția dintre coroană și rădăcină [5]. În acest context, restaurarea morfo-funcțională a dinților tratați endodontic trebuie să urmărească restabilirea integrității structurale, redistribuirea favorabilă a solicitărilor ocluzale și reintegrarea funcțională a dintelui în cadrul sistemului stomatognat. Alegerea metodei restaurative trebuie să fie fundamentată pe analiza factorilor biomecanici, precum cantitatea de țesut dentar restant, poziția dintelui pe arcadă, solicitările ocluzale și proprietățile materialelor restaurative utilizate [6,7].