Fractura pelvină: considerențe generale și practica clinică

Abstract

Mențiune: În baza experienței noastre clinice putem menționa că tratamentul chirurgical al acestui grup de pacienți necesită o abordare interdisciplinară și combinată. Echipa chirurgicală trebuie să aibă cunoștințe și abilități în: chirurgia leziunilor, traumatologie și ortopedie, neurochirurgie și chirurgia coloanei vertebrale, chirurgie vasculară, urologie... În perioada postoperatorie se folosesc cunoștințe ortopedice, kinetoterapeutice, fizico-recuperative, psihologice. Toate cele de mai sus indică faptul că un specialist în traumatismul pelvien este o raritate în lumea medicală, indiferent de țară, regiune sau instituția medicală. Material și metode: Au fost analizate 19 surse literare unde sunt propuse și descrise mai multe metode de tratament cu recomandările diferitor cercetători și chirurgi practicieni. Sau analizat rezultatele tratamentului aplicat în cadrul IMSP IMU pe perioada 2018-2020. Rezultate: 1) Este în elaborare algoritmul de conduită al pacientului cu traumatism pelvin ca parte componentă al politraumei. 2) Sau studiat diferite metode de osteosinteză aplicabile la pacientul cu fractură de bazin. 3) S-a apreciat timpul optim de osteosinteză la pacientul cu fractură de bazin. Concluzii: 1. La etapa actuală a cercetării, principala cauză a leziunilor inelului pelvin sunt accidentele de circulație și catatrauma. 2. Fracturile pelviene sunt cel mai adesea o componentă a traumatismelor multiple și asociate, însoțite de șoc, hemoragie și sunt caracterizate prin deteriorarea functiei aparatului musculo-scheletic, iar pacienții cu traumatism pelvin necesită o abordare interdisciplinară. 3. Tratamentul chirurgical pentru fracturile pelvine trebuie efectuat în funcție de tipul de fractură, nu de abilitatea chirurgului. O leziune pelvină poate necesita tratament chirurgical în mai multe etape. 4. Rezultatele tratamentului la pacienții cu fracturi pelvine în clinica IMU indică faptul că este posibilă în aproape toate cazurile o corecție chirurgicală adecvată a leziunilor inelului pelvin. Acest lucru necesită anumite echipamente, personal calificat instruit și tactici corecte de tratament. 5. Abordarea diferențiată a tipului de osteosinteză și metoda de corecție chirurgicală reduce semnificativ timpul de recuperare a formei și funcției inelului pelvin, apropiindu-le de timpul biologic. 6. Fixarea definitivă a pelvisului poate fi efectuată în siguranță în primele 24 de ore de la traumatism la pacienții stabili hemodinamic și la pacienții cu „stare de graniță”. La pacienții gravi cu tulburări fiziologice severe, osteosinteza finală trebuie amînată timp de cel puțin 4 zile. 7. Osteosinteza externă poate fi efectuată atît ca măsură antișoc cît și ca osteosinteză provizorie sau finală. 8. Este necesar să se înțeleagă clar că tratamentul pacienților cu leziuni ale ale inelului pelvin în politraumă trebuie să fie consistent, persistent și suficient.