dc.description.abstract |
Imunitatea este capacitatea organismelor superioare de a se apăra împotriva unor agenţi străini
cu potenţial distructiv, cum sunt bacteriile, virusurile, paraziţii, fungii şi toxinele (veninuri, substanţe chimice). Se realizează prin două mari sisteme de
apărare:
- sistemul de apărare nespecifică (imunitatea
naturală, înnăscută);
- sistemul de apărare specifică (imunitatea specifică, dobândită).
Sistemul de apărare nespecifică este primul care
intervine în timpul răspunsului imun, poate stopa cea
mai mare parte a agresiunilor externe, dar este lipsit
de specificitate. Prima linie de apărare în imunitatea
înnăscută este asigurată de barierele epiteliale şi de
celulele specializate şi antibioticele naturale prezente
în epitelii, de mecanismele fiziologice (temperatura,
pH-ul gastric, mişcările peristaltice şi ciliare, existenţa
secreţiilor), toate funcţionând pentru a bloca intrarea
agenţilor infecţioşi [1].
Dacă agenţii agresori trec de epiteliu şi intră
în ţesuturi sau în circulaţie, sunt atacaţi de fagocite,
limfocite specializate, denumite „natural killer” (NK),
şi câteva proteine plasmatice, inclusiv proteine aparţinând sistemului complementului.
Infecţiile rezistente la imunitatea naturală sunt
combătute de imunitatea dobândită.
Sistemul imun adaptativ constă din limfocite
şi produşii lor (anticorpii). Se descriu două tipuri de
imunitate adaptativă:
1. Imunitatea umorală, caracterizată prin:
- apărare împotriva agenţilor infecţioşi extracelulari;
- producerea de anticorpi de către LB.
2. Imunitatea mediată celular, caracterizată
prin:
- apărare împotriva agenţilor infecţioşi intracelulari;
- LT efectoare, produc mediatori ai inflamaţiei şi
distrug în mod specific celulele-ţintă [2].
Imunitatea dobândită se caracterizează prin
specificitate, diversitate, memorie imunologică şi
capacitate de a distinge elementele agresoare străine
(nonself) de structurile proprii organismului.
Sistemul imun cuprinde un ansamblu de celule
circulante sau tisulare, imunoglobuline, mediatori şi
organele-sursă ale acestora.
Organele limfoide primare (sau centrale) sunt
organele limfoide unde limfocitele se diferenţiază şi
se maturează din celulele stem, sunt reprezentate de
timus, ficatul fetal şi măduva hematogenă. Timusul
reprezintă locul dezvoltării limfocitelor T, iar ficatul
fetal şi măduva hematogenă postnatal reprezintă
locul dezvoltării limfocitelor B.
Organele limfoide secundare (periferice) sunt
reprezentate de splină, ganglionii limfatici (organe
capsulare) şi ţesutul limfoid difuz asociat tubului digestiv (GALT) sau căilor respiratorii (BALT), sau
ţesutului cutanat (SALT).
Celulele aparţinând liniilor B şi T migrează din
organele limfoide primare în organele limfoide
secundare (periferice), unde au loc cooperările celulare şi activarea limfocitelor, etapele celulare ale
răspunsurilor umorale şi celulare.
Celulele prezentatoare de antigen (APC) se
împart în două categorii:
- APC profesionale, reprezentate de macrofage,
celule dendritice şi limfocitele B;
- APC ocazionale, în care se includ neutrofilele,
celulele endoteliale, celulele epiteliale şi cele epidermice.
Limfocitele sunt celulele centrale ale sistemului
imun, responsabile pentru imunitatea adaptativă şi
atributele imunologice de diversitate, specificitate,
memorie şi recunoaştere self/non-self.
Celulele efectoare sunt limfocite şi alte leucocite
nelimfoide (granulocite, macrofage).
Inflamaţia reprezintă un mecanism complex
prin care organismul elaborează mijloace de luptă
şi apărare faţă de agenţii patogeni şi iniţiază evenimente structurale şi funcţionale reparatorii la nivelul
ţesuturilor. La acest mecanism participă numeroşi
componenţi celulari şi umorali, locali şi sangvini,
performanţi şi eliberaţi de novo.
Leziunea tisulară poate fi produsă de factori
fizici (mecanici, termici, radiaţii ionizante), agenţi
chimici (metale grele, acizi, baze, medicamente),
agenţi infecţioşi (bacterii, fungi, virusuri, paraziţi),
agenţi imunologici (autoimunitate).
Inflamaţia poate fi acută sau cronică. Inflamaţia
este procesul care permite anticorpilor, sistemului
complement şi leucocitelor să intre la locul infecţiei,
urmând fagocitarea şi destrucţia agenţilor patogeni.
Limfocitele sunt necesare pentru a recunoaşte şi
a distruge celulele infectate în ţesuturi. Inflamaţia
începe cu eliberarea unor mediatori vasoactivi, care
îşi au originea în mastocite, trombocite, la acestea
asociindu-se componenţi plasmatici. Rezultatul este
apariţia vasodilataţiei şi a edemului, precum şi activarea coagulării şi a sistemului complementului, generarea factorilor chemotactici pentru neutrofile şi alte
celule inflamatorii. În acelaşi timp are loc migrarea
neutrofilelor spre sediul tisular al inflamaţiei [1].
Odată ajunse în ţesuturi, celulele inflamatorii
sunt stimulate pentru a elibera produşi bactericizi,
inclusiv proteaze, radicali liberi ai oxigenului, citokine
şi mediatori lipidici biologic activi, ca LTB4 şi factorul
de activare plachetar (PAF).
Celulele endoteliului vascular au un rol în
modularea răspunsului imun – secretă mediatori
ce reglează tonusul şi permeabilitatea capilară, dar
şi activatori ai coagulării, fibrinolizei şi celulelor
inflamatorii.
Inflamaţia acută: formarea edemului, depunerea fibrinei şi prezenţa neutrofilelor la nivelul leziunii
tisulare.
Inflamaţia cronică: apariţia macrofagelor, limfocitelor, plasmocitelor şi eozinofilelor. Sunt posibile
mai multe variante evolutive:
- eliminarea agentului patogen şi a detritusurilor tisulare consecutive reacţiei inflamatorii, cu
apariţia fenomenelor reparatorii care duc la restitutio
ad integrum a ţesutului infectat;
- inflamaţia persistă, cu dezvoltarea inflamaţiei
granulomatoase;
- leziunile pot fi ireversibile, rezultând proliferarea activă a capilarelor, fibroblastelor şi elementelor
mezenchimale, consecinţa finală fiind formarea unei
cicatrice şi pierderea unor funcţii tisulare. |
|