Abstract:
Introducere
Fenomenul crioglobulinemiei și vasculita crioglobulinemică (VC) sunt atribuite cel mai frecvent
prezenţei infecţiei HCV. Totuși, la un număr semnificativ de pacienţi cu VC nu este depistat acest
virus, etiologia maladiei rămânând ambiguă, puţin
elucidată.
Scopul studiului a fost concretizarea ponderii
VC secundare infecţiei HCV și a celei idiopatice,
precum și elucidarea incidenţei unor alţi eventuali
factori etiologici ai acestei maladii.
Material și metode
Au fost luaţi în studiu 64 de pacienţi cu VC (20
bărbaţi și 44 femei) cu limitele de vârstă 18–62 de
ani, care au fost urmăriţi clinic pe parcursul a 2–8
ani. Investigaţii: examenul clinic general, examenul
general hematologic și cel biochimic; examenul imunologic – markerii infecţiilor virale HCV, HBV, HDV,
CMV, ADN HBV, ARN HCV (PCR), factorul reumatoid, anti-CCP, ASL-O, P ”C„ R, crioglobulinele, antihialuronidaza, CIC, c-ANCA, p-ANCA, ANA, anti-ADNds. La
necesitate a fost testată infecţia HIV, de asemenea a
fost efectuat examenul bacteriologic al frotiului din
faringe, examenul radiologic al articulaţiilor implicate, al organelor cutiei toracice, ECG, USG organelor
abdominale.
Rezultate obţinute
Din cei 64 de bolnavi luaţi în studiu, cei mai
mulţi au fost HCV- pozitivi – 30 (46,9%), destul de
frecventă a fost și infecţia HBV – 15 (23,4%) (din ei
4 persoane cu HBV+HDV). La 8 (12,1%) persoane a
fost depistată infecţia cu streptococul β hemolitic
și focare cronice orofaringiene, infecţia respectivă
fiind prezentă și la 5 din bolnavii cu HCV și 4 din cei
cu HBV. În 3 cazuri (un pacient cu HCV și 2 cu HBV),
bolnavii au avut antecedente oncologice: Cr mamar,
limfom non-Hodjkin și Cr intestinal. Astfel, din cei 64
de pacienţi, la 9 (14,1%) nu au fost identificaţi careva
eventuali factori etiologici, ei fiind diagnosticaţi cu
vasculită crioglobulinemică idiopatică.
Pacienţii cu VC și infecţie streptococică au avut,
de regulă, titru crescut al ASL–O sau/și al antihialuronidazei, tonzilită cronică decompensată (2 au
fost după tonzilectomie) sau altă patologie cronică
orofaringiană, vârsta acestor bolnavi era cuprinsă
între 18 și 28 de ani, iar manifestările vasculitice
au regresat relativ ușor pe fundalul tratamentului
(inclusiv antibacterian). O evoluţie mai severă, cu
recidivări de-a lungul anilor de supraveghere, a fost
mai comună pentru pacienţii cu HCV și HBV+HDV,
în 4 cazuri – cu necroze severe și defecte tisulare ale
ţesuturilor moi ale membrelor inferioare, iar 5 din
acești bolnavi sufereau de neuropatie periferică de
diferit grad de severitate, destul de rebelă la tratament. La 3 dintre bolnavii cu HCV VC a fost observată
microhematurie tranzitorie.
De asemenea, în majoritatea cazurilor (7 persoane din 9) de VC fară careva factor cauzal detectabil,
maladia a avut un parcurs destul de sever, persistau
recăderile de 1-2 ori pe an, cu activitate medie sau
înaltă, necesitând un tratament de durată. 11 pacienţi au avut anticorpi IgG CMV, majoritatea (8) fiind
din cei cu infecţii HCV și HBV.
Concluzii
Printre factorii etiologici mai cerţi ai VC domină
infecţia HCV (aproape 1/2 din cazuri). De asemenea,
semnificativă în rândul acestor bolnavi a fost și infecţia HBV (23,4%), iar prezenţa VC la acești pacienţi nu
se asocia neapărat cu replicarea virusului. La bolnavii
cu VC nu este de neglijat și infecţia streptococică,
remarcată atât în asociere cu infecţiile virale hepatotrope, cât și destul de frecvent izolat (12,1%).
VC primară a fost constatată de aproximativ 6
ori mai rar decât cele cu caracter secundar. În funcţie
de factorul etiologic, s-au conturat și unele particularităţi clinico-paraclinice și evolutive ale VC.
