Introducere. În ultimii ani s-a confirmat prevalenţa înaltă în populaţia pediatrică și adultă a tulburării de ticuri și al sindromului Gilles de la Tourette (SGT). Deoarece, deocamdată, nu există niciun tratament definitiv al ticurilor, iar toate metodele terapeutice doar le reduc temporar, este necesar de apreciat raportul dintre risc și beneficiu pentru fiecare pacient. Studiile știinţifice recente au confirmat eficienţa unor opţiuni diagnostice și terapeutice ale ticurilor și au suprimat altele. Astfel, a apărut necesitatea de a studia calitativ și de a adapta recomandările contemporane existente la condiţiile și posibilităţile actuale ale Republicii Moldova (RM). Material și metode. În baza de date PubMed au fost găsite ghidurile existente de diagnostic și tratament al tulburării de ticuri și SGT. Ulterior, s-a efectuat căutarea după cuvintele cheie „Tourette diagnosis“, „Tourette treatment“, „tic diagnosis“ sau „tic treatment“ printre articolele publicate după 2011. Disponibilitatea pe teritoriul RM a medicamentelor recomandate de ghidurile internaţionale a fost verificată prin intermediul site-ului Agenţiei Medicamentului și Dispozitivelor Medicale din RM. Informaţia finală a inclus analiza calitativă și sinteza recomandărilor, cu adaptarea lor la condiţiile și posibilităţile din Republica Moldova. Rezultate. În majoritatea cazurilor diagnosticul ticurilor este posibil de stabilit doar pe baza observaţiei clinice, investigaţiile paraclinice nefiind, în acest caz, necesare. Este extrem de importantă selecţia pacienţilor cu ticuri care nu necesită tratament, ci doar monitorizare și informare. Există trei metode terapeutice ale ticurilor: comportamentală, farmacologică (în special, clonidina, neurolepticele atipice și benzamidele, în doze mici) și, în cazuri particulare, cea neurochirurgicală (stimularea cerebrală profundă). Primele două metode sunt accesibile în RM. Eficienţa altor metode de tratament ale ticurilor nu a fost confirmată. O atenţie particulară se acordă managementului comorbidităţilor specifice ale SGT și ticurilor. Concluzii. Diagnosticul ticurilor se bazează pe cunoașterea manifestării lor clinice și culegerea minuţioasă a anamnezei. Doar unii pacienţi cu ticuri necesită tratament, însă toţi dintre ei trebuie să fie informaţi despre natura ticurilor, cauzele și evoluţia acestora. Terapia comportamentală poate fi utilă pentru o parte dintre pacienţi, pe când pentru alţii poate fi mai convenabilă cea medicamentoasă sau combinaţia lor.
Introduction. In the last years, a high prevalence of the tic disorder and Gilles de la Tourette syndrome (GTS) in the paediatric and adult population was confirmed. The available therapies can just temporarily suppress the tics, but not eliminate them altogether, which implies a strict individual assessment of the risks and benefits for every patient. Recent tranziscientific studies confirmed the efficiency of some diagnostic and therapeutic options, and refuted other options. Thus, a qualitative analysis and adjustment of the contemporary recommendations to the actual conditions and possibilities of the Republic of Moldova (RM) is required. Material and methods. All the guidelines for the diagnosis and treatment of GTS and tic disorders were found in the PubMed database. Afterwards, the articles containing the keywords „Tourette diagnosis“, „Tourette treatment“, „tic diagnosis“ or „tic treatment“ and published after 2011 were selected. The disponibility in RM of the medications recommended by the international guidelines was verified on the official site of the Medicines Agency and Medical Devices of RM. The final text included the qualitative analysis and synthesis of the recommendations adapted to the conditions and possibilities of RM. Results. The diagnosis of tics needs only clinical observation, and usually other investigations are not indicated. It is extremely important to identify patients whose tics do not need treatment, but still require monitoring and informing about their nature. There are three therapeutic methods directed against tics: behavioural therapy, pharmacotherapy (low-dosed clonidine, atypical neuroleptics, benzamides), and, in some particular cases, neurosurgical approach (deep brain stimulation). The first two methods are available in RM. The efficiency of other tics treatment has been not confirmed yet. A particular attention is paid to the management of the specific comorbidities of GTS and tics. Conclusions. The diagnosis of tics is based on the recognition of their clinical manifestations and minutious anamnesis. Only some patients with tics need treatment, but all of them should be informed about the tics’ nature, causes and evolution. The behavioural therapy could be effective in some patients, while in others, pharmacotherapy or a combination of both would be more convenient.
