Introducere. Peri-implantita a fost definită ca o
condiție patologică asociată cu biofilmul, care afectează
țesuturile din jurul implanturilor dentare și se caracterizează prin inflamație în mucoasa peri-implantară
și prin resorbția progresivă a țesutului osos de suport.
Numeroase abordări chirurgicale, inclusiv chirurgia cu
lambou de acces și tehnici de rezecție sau de augmentare, au fost propuse anterior în tratamentul peri-implantitei. Modificarea mecanică a suprafeței implantului a
fost propusă ca o măsură adjuvantă în timpul tratamentului chirurgical al periimplantitei. Implantoplastia este
o procedură bazată pe îndepărtarea mecanică a firelor
implantului pentru a crea o suprafață netedă, mai puțin
susceptibilă la acumularea plăcii și la reinfecție.Scopul lucrării. Scopul acestui studiu a fost de
a evalua eficacitatea clinică a modificării mecanice a
suprafeței implantului ca măsură adjuvantă în timpul
tratamentului chirurgical rezectiv al peri-implantitei.
Material și metode. Peri-implantita a fost definită la implanturile cu o resorbție osoasă radiologică
≥3 mm și/sau adâncimea pungii ≥6mm, împreună cu
sângerarea la sondare.12 pacienți cu peri-implantită
au fost incluși în studiu. Grupul de control (CG, n=6) a
beneficiat de tratament chirurgical rezectiv cu implantoplastie, în timp ce grupul de testare (TG, n=6) a fost
supus aceluiași tratament folosind perii rotative din
titan pentru decontaminare. Instrumentele din carbură de tungsten au fost utilizate pentru implantoplastie
în timpul tratamentului chirurgical al periimplantitei.
Debridarea mecanică a suprafețelor implanturilor a
fost precedată de aplicarea de agenți antibacterieni,
cum ar fi gluconatul de clorhexidină 0,05 % și peroxidul de hidrogen 3% Au fost analizate următoarele variabile: adâncimea de sondare peri-implantară (PiPD), indicele desângerarea la sondare modificat (mBoP),
indicele de placă modificat (mPI), supurația (SUP) și
recesiunea (REC).
Rezultate. Toți subiecții au fost supuși anterior
tratamentului non-chirurgical. La controlul de 3 luni,
ambele grupuri au prezentat ameliorări ale variabilelor clinice. Reducerea indicelui clinic mBoP a fost
similară între grupul de studiu și grupul de control
(p > 0,05). Cu toate acestea, grupul GC a demonstrat
o reducere mai mare, semnificativă din punct de vedere statistic, a indicilor mPI și PiPD (p < 0,05). Nu
a existat nicio diferență semnificativă statistic în ceea
ce privește indicele de supurație între cele două grupuri (p > 0,05). Situsurile tratate prin implantoplastie au evidențiat o recesiune semnificativ mai mare a
țesuturilor moi (CG: 1,9±0,4 mm; TG: 1,1±0,35 mm;
p < 0,05) și, în consecință, o expunere accentuată a suprafeței implantului.
Concluzii. Pacienții din grupul de control au înregistrat rezultate mai bune ale indicilor mPI și PiPD.
Ambele metode au dus la obținerea unor condiții stabile, cu o ameliorare semnificativă a indicilor clinici.
Implantoplastia este mai potrivită pentru zonele laterale. Șlefuirea suprafeței implantului este indicată în
situsurile peri-implantare la care nu se preconizează
regenerarea osoasă.
Background. Peri-implantitis has been defined as a biofilm-associated pathological condition,
occurring in tissues around dental implants, and
characterized by inflammation in the peri-implant
mucosa and subsequent progressive loss of supporting bone. Numerous surgical approaches, including
access flap surgery, and resective or augmentative
techniques, have been proposed previously in order
to treat peri-implantitis. The mechanical modification of the implant surface has been proposed as
an adjunctive measure during surgical treatment of
peri-implantitis. Implantoplasty is a procedure based on the mechanical removal of implant threads
to create a smooth surface that is less predisposed to
plaque accumulation and reinfection.Objective of the study. This study aims to evaluate
the clinical efficacy of mechanical modification of the
implant surface as an adjuvant measure during resective surgical treatment of peri-implantitis.
Material and Methods: Peri-implantitis was defined as radiographic bone loss ≥ 3mm and/or probing depths ≥ 6mm, followed by profuse bleeding.
12 patients with peri-implantitis were included in
the study. The control group (CG, n=6) received resective surgical treatment with implantoplasty, while
the test group (TG, n=6) received the same treatment
using rotating titanium brushes for decontamination.
Tungsten carbide instruments were used for implantoplasty on titanium during the surgical treatment of
peri-implantitis. Mechanical debridement of implant
surfaces was preceded by the application of antibacterial and chemical agents, such as 0,05 % chlorhexidine
gluconate and 3% hydrogen peroxide The following outcome variables were assessed: peri-implant probing
depth (PiPD), modified bleeding on probing (mBoP),
modified plaque index (mPI), suppuration (SUP) and
recession (REC).
Results. All subjects had previously received submarginal instrumentation. At the 3-month follow-up,
both groups showed clinical improvements. The reduction in clinical index, mBoP were quite similar between the study and control groups (p > 0.05). However, the GC group demonstrated a statistically significant greater reduction of the indices mPI and PiPD
(p < 0.05). There was no statistically significant difference in suppuration index between the two groups
(p > 0.05). The sites treated with implantoplasty
revealed significantly more soft-tissue recession
(CG: 1.9±0.4 mm; TG: 1.1±0.35 mm; p < 0.05) and
consequently marked exposure of the implant surface.
Conclusions. Patients from the control group
showed better results on mPI and PiPD indices. Both
methods resulted in stable conditions, with high improvement in clinical indices. Implantoplasty is more
suitable for lateral areas. Implant surface polishing is
indicated at implant sites where no bone regeneration
is expected.
