dc.description.abstract |
Actualitatea și importanța problemei abordate
Liga Internațională a Asociațiilor pentru Reumatologie/International League of
Associations for Rheumatology (ILAR) definește artrita juvenilă idiopatică (AJI) ca un grup
heterogen de boli, caracterizate prin artrită de origine necunoscută, cu debut până la vârsta de 16
ani [1–6].
În prezent, AJI este cea mai frecventă boală reumatică raportată la copiii din lumea
occidentală. Incidența și prevalența variază între 1,6 și 23 de cazuri noi la 100 000 de copii și de la
3,8 până la 400 de cazuri la 100 000 de copii, în funcție de zonele geografice [5,7,8]. Frecvențele
diferitelor subtipuri reprezintă 50% - 60% pentru oligoartrită, 11% - 28% pentru poliartrita factor
reumatoid (FR) negativă, 2% - 7% pentru poliartrita FR pozitivă, 10% - 20% pentru artrita sistemică,
2% - 15% pentru artrita psoriazică, 1% - 7% pentru artrita asociată cu entezită [7,8].
Copiii cu artrită juvenilă idiopatică urmează tratament și sunt monitorizați pe întreg
parcursul vieții [9]. Această maladie cronică are geneză neclară și, în pofida noilor descoperiri în
patogeneza bolii, evoluția sa rămâne a fi imprevizibilă. În ultimul deceniu, au fost cercetate mai
multe verigi moleculare și genetice, care pot pune fundamentele unui model de predicție a
succesului terapeutic și remisiunii de durată a maladiei [1,2].
Schimbările la nivelul sistemului osteoarticular și imun, în condițiile de activitate înaltă a
bolii, cauzează apariția sechelelor și dezabilității copilului în procesul său de creștere [10]. AJI, cu
debut la orice vârstă și de orice tip, produce consecințe asupra statutului fizic și psihoemoțional
atât al copilului, cât și al familiei. Totodată, în funcție de gradul de dezabilitate confirmat,
tratamentul maladiei implică costuri adiționale pentru îngrijiri și integrare socială [3].
În Republica Moldova (RM), Programul Național pe Boli Rare, în care este inclusă și artrita
juvenilă idiopatică, este adoptat prin Hotărârea Guvernului nr. 387/2023 și prevede angajamentul
Guvernului pentru anii 2024–2028 de îmbunătățire a calității vieții și gradului de autonomie a
persoanelor afectate de boli rare din RM prin acces echitabil la diagnostic precoce, tratamente de
calitate și servicii de reabilitare [11]. Necesitatea includerii patologiei reumatice în grupul bolilor
rare este indispensabilă pentru orientarea eficientă a resurselor necesare pentru ameliorarea
calității vieții copiilor afectați de această maladie, în situația în care se atestă o creștere a incidenței
maladiei [8]. În acest context, este creat Registrul Național al pacienților cu toate formele de artrită
juvenilă idiopatică, ceea ce permite generarea datelor necesare pentru luarea deciziilor informate.
Atenția acordată la nivel național, dar și global, confirmă că AJI este o problemă medicală
și socială importantă. Astfel, devine evidentă necesitatea de consolidare a eforturilor în domeniul
terapeutic în AJI, de implementare de algoritmi de tratament individualizat, pentru a reduce
procesul morbid asupra populației tinere, cu efect de durată asupra întregii societăți. Descrierea situației și identificarea problemelor în domeniul de cercetare
Actualmente, există mai mulți agenți farmacologici, care contribuie la stoparea progresiei
maladiei și induc remisiunea la pacienții cu AJI. Noile terapii sunt parte a conceptului „Treat-to-
Target”, care constă în inhibiția căilor citokinice importante, responsabile pentru patofiziologia
formelor de AJI [12–14]. Aceste mecanisme sporesc succesul recuperării leziunilor
musculoscheletale, dar și psihologice și de integrare socială a pacienților cu AJI.
La debutul și pe parcursul fazei acute a artritei juvenile idiopatice, funcțiile locomotorii și
psiho-somatice asociate sunt compromise. Odată cu inițierea tratamentului de fond etapizat, aceste
funcții se recuperează parțial, după care pacienții cu dificultate acceptă administrarea continuă a
acestor preparate. Ca urmare, pacienții revin la unitatea de reumatologie pentru a asocia sau
escalada tratamentul spre treapta următoare, în timp, calitatea vieții se reduce, unii copii rămân
invalidizați și necesită îngrijire și atenție zilnică. Treapta terapeutică consecutivă reprezintă în sine
introducerea medicației antiinflamatoare steroidiene, care poartă și ea un caracter dual, pe de o
parte ameliorează manifestările sistemice, iar pe de altă parte induce reacțiile secundare pe termen
lung [15]. Recuperarea funcției musculoscheletale depinde de gradul de activitate a bolii, de forma
maladiei și de complianța terapeutică a pacientului.
Tratamentul în AJI poate fi considerat drept un proces complex, din perspectiva intervenției
medicale, fiziokinetice, psihologice, sociale și educaționale, de aceea este necesar să fie
personalizate, pentru a obține remisiunea bolii.
Managementul artritei juvenile idiopatice în faza acută a bolii este decisivă pentru a stopa
progresarea inflamației. Determinarea criteriilor de începere și monitorizare a unui tratament de
fond este relevantă pentru planificarea și motivarea complianței pacientului și a familiei.
În prezent, au fost obținute progrese semnificative în ce privește identificarea
mecanismelor, care au impact asupra demarării remisiunii bolii și restabilirii funcțiilor locomotorii
în AJI. Este vorba de căile biomoleculare și susceptibilitatea genetică, care sunt factorii țintă
implicați în faza acută a maladiei.
Termenul de „susceptibilitate genetică” se referă la modificările structurale în cadrul
genomului, ce au avut loc in-vivo de-a lungul timpului formării copilului ca răspuns la factorii
interni și externi. Susceptibilitatea presupune că structura anumitei gene influențează funcția
proteinei, pe care aceasta o codifică și exprimă fenotipic caracterul pozitiv sau negativ asupra unei
stări sau acțiuni. Pentru AJI, această susceptibilitate favorizează capacitatea de a modela o
selectare individuală a medicației pentru a urma conceptul „Treat-to-Target” [16]. Variațiile
genetice ar favoriza explicarea unor fenomene de intoleranță în recuperarea pacienților cu AJI. În
prezent, variantele polimorfe ale genelor ce codifică proteinele implicate în lanțurile metabolice
pot fi considerate potențiali markeri de prognostic al non-responderilor la terapia fond în AJI [16]. O gamă largă de gene sunt responsabile de răspunsul la terapia cu glucocorticosteroizi,
metotrexat și cea biologică. Astfel, metilentetrahidrofolat reductaza (MTHFR), fiind parte
componentă în ciclul metabolic al folaților, este implicată în modularea răspunsului la terapia
inițială de fond cu metotrexat [17–19].
MTHFR este bine cunoscută ca gena trombofiliei, fiind implicată în producerea unor
rezultate nefavorabile ale sarcinii [20–22], în riscul cardiovascular cercetat preponderent la adulți
[23,24], și, nu în ultimul rând, în patologia neuropsihiatrică [25]. Mai mult, există dovezi limitate
precum ca MTHFR este un factor de risc matern pentru anomaliile cromozomiale la făt [26].
MTHFR nu este afectată în mod direct de către MTX, dar prezintă următoarea verigă de disfuncție
a ciclului folaților, după legarea MTX de dihidrofolat reductază. Într-adevăr, variantele polimorfe
la nivelul genei acestei enzime sporesc riscul de abolire a sintezei proteice și cresc nivelul seric de
homocisteină [27]. [...] |
en_US |