Introducere. Înregistrarea contactelor ocluzale reprezintă
o etapă clinică primordială, care asigură instalarea echilibrului morfofuncțional dintre piesa protetică și componentele sistemului stomatognat. Erorile posibile comise, vor
compromite restabilirea corectă a relațiilor de ocluzie și
implicit a sistemului stomatognat. Scopul lucrării. Analiza
comparativă a tehnicilor clasice și moderne de ocluzografie,
evaluarea aspectelor clinice, de diagnostic și de prevenire a
complicațiilor posibile. Material și metode. Au fost selectați, examinați și tratați protetic 41(25b., 16f.) pacienți, cu
vârsta cuprinsă între 27 și 68 de ani, cu diferite leziuni la
nivelul arcadelor dentare, ce au indicații de restaurare protetică. Toți pacienții au fost supuși atât tehnicilor de ocluzografie clasice (hârtia de articulație, plăcuța de ceară), cât
și celor moderne (T-scan, scaner intraoral), în dependență
de situația clinică. Rezultate și discuții. Algoritmul clinico-tehnic de determinare și înregistrare a contactelor ocluzale a fost determinat de particularitățile cazurilor clinice.
Rezultatele metodelor de ocluzografie clasice și moderne,
au demonstrat că primele prezintă un șir de neajunsuri,
prin prisma faptului că redau doar interferențele apărute la
nivelul arcadelor dentare în timpul mișcărilor mandibulare,
pe cînd cele din urmă ne pot reda atît date despre numărul
de contacte, rezistența acestora și spațiul dintre dinții antagoniști, cât și forța, durata și ordinea manifestării. Având
în vedere că toate aceste date au o importanță semnificativă în determinarea, iar ulterior, în prevenirea disbalanței
ocluzale, combinarea a două sau mai multe metode conferă
un avantaj. Concluzii. Metodele moderne de ocluzografie
existente, sunt complexe, din cauza tehnologiilor specializate necesare realizării lor. Cu toate acestea, utilizarea lor în
practica zilnică de medicii practicieni, este indispensabilă,
datorită preciziei înalte și eficacității practice în înregistrarea contactelor ocluzale
Background. The recording of occlusal contacts is a primary clinical stage ensuring the establishment of the morphofunctional balance between the prosthetic piece and the
stomatognathic system’s parts. The committed errors will
compromise the right restoration of the occlusal relations
and implicitly of the functional unit. Objective of the study.
Comparative analysis of classical and modern techniques of
occlusion, evaluation of clinical aspects, diagnosis and prevention of possible complications. Material and methods.
The object of the study was made up of 41 patients (25m.,
16f.), aged between 27 and 68 years, with various lesions in
the dental arches, who have indications for prosthetic restoration, were selected, examined and treated prosthetically.
All patients underwent classical occlusion techniques: articulation paper, base plate wax and modern ones: T-scan, intraoral scanner, depending on the clinical situation. Results.
The algorithm for detecting and recording occlusal contacts
was determined by the particularities of clinical cases. The
results of the classic and modern occlusiography methods
have shown that the first ones present a series of shortcomings, by reproducing the occurring interferences at the level
of the dental arches during mandibular movements, while
the second ones can give us so much data about the number
of contacts, their resistance and the occlusal clearance, as
well as the force, duration and order of manifestation. Considering that all these data are of significant importance in
the determination, and subsequently, in the prevention of
occlusal imbalance, the combination of two or more methods confers an advantage. Conclusion. The existing modern
methods of occlusiography are complex, due to the specialized technologies required for their implementation. However, their use in daily practice by medical practitioners is
indispensable, due to their high precision and practical effectiveness in recording of the occlusal contacts. K
