Diagnosticul radioimagistic al ocluziei intestinale

Abstract

Introducere: Incidența ocluziei intestinale (OI) este în continuă creștere la nivel mondial datorită numărului mare de intervenţii chirurgicale (ocluzii aderențiale) şi proceselor neoplazice la nivelul colonului, incidența cărora crește odată cu vârsta. Mortalitatea se menţine la un nivel înalt (în medie 10-25%), fiind mai mare pentru pacienţii cu vârsta sub 5 ani şi peste 65 de ani, iar în cazuri netratate ajunge până la 100% pentru toate grupurile de vârstă. Scopul studiului a fost evaluarea eficacităţii metodelor de diagnostic imagistic şi analiza posibilităţilor radioimagistice ale diagnosticului ocluziei intestinale. Material și metode: Studiul a inclus un lot de 52 de pacienți cu suspecție de OI, internați în secţia de Chirurgie Viscero-abdominală a Spitalului Clinic Republican. Metodele imagistice utilizate și semnele radiologice depistate au fost evaluate. Rezultate: Radiografia abdominală simplă a fost metoda de diagnostic de primă intenţie pentru diagnosticul OI. Radiografia cu contrast a avut o precizie mai mare în determinarea OI parţiale versus OI complete. Tomografia computerizată a fost necesară pentru o evaluare ulterioară a pacienților la care examenul clinic și radiografia nu au stabilit diagnosticul definitiv, demonstrând și avantajul de a stabili cauza și nivelul obstrucției la majoritatea pacienților. Tomografia computerizată cu contrast a oferit și posibilitatea identificării punctului de tranzit cu intestinul distal decompresat. Cel mai frecvent, sediul obstacolului a fost localizat la nivelul colonului ascendent (44,2% pacienți). Concluzii: Ponderea maximă în diagnosticul OI a avut-o pasajul de Bariu (36,5%) urmat de irigoscopie (21,2%), semnele radiologice principale fiind nivelurile hidro-aerice (63,5%) și aerul liber în tractul gastrointestinal (38,5%).