Evoluţia tacticii de tratament al leziunilor traumatice lienale reprezintă un pas important în chirurgie. Până în anii 1970 tratamentul de
elecţie al traumatismelor splenice, chiar şi pentru cele mai mici leziuni, a fost splenectomia. Relatări unice referitoare la un tratament
nonoperator de succes au apărut încă la începutul secolului XX, dar cu regret, au fost ignorate. Odată cu apariţia studiilor referitoare la
complicaţiile postsplenectomice, a tehnicilor de imagistică performante şi din moment ce chirurgii au devenit conştienţi de disponibilitatea
acestora, tratamentul non-operator a început să avanseze în abordarea pacienţilor cu leziuni traumatice lienale. Eficienţa tratamentului
non-operator a dus la abandonarea splenectomiei de rutină. Actualmente managementul leziunilor splenice prezintă o abordare individualizată, multidisciplinară, ceea ce va preveni, mult mai mult, splenectomiile de rutină şi rata complicaţiilor în urma acestora.
An important step in surgery is the evolution of treatment tactics e of splenic injuries. Until the 1970s, the standard of care for the treatment of splenic injury was splenectomy, even for the most minor of injuries. In the early twentieth century, single works on successful
conservative treatment appeared, but unfortunately these were ignored. Non-operative treatment began to be more frequently used in
management of patients with splenic injuries, after the emergence of post-splenectomy complications studies, good quality imaging
techniques and surgeons’ awareness of the latter. The success of non-operative treatment led to the abandonment of splenectomy. Currently, the management of splenic injuries presents an individualized, multidisciplinary approach which will prevent to an even greater
extent routine splenectomy and the rate of complications occurring after it.
