Abstract:
Introducere
Boala celiacă (BC) este o tulburare autoimună
gravă, reprezentată histomorfologic prin afectarea
intestinului subţire (în special a jejunului), de la infiltraţie limfoplasmocitară până la atrofia vilozităţilor
intestinale, determinată de intoleranţa la gluten şi la
proteinele înrudite [3].
Boala celiacă reprezintă una dintre cele mai
frecvente tulburări cronice autoimune ale tractului
digestiv, afectând aproximativ 1% din populaţia
Europei şi Americii de Nord [2, 8]. Prevalenţa acestei
boli este mai mare în rândul persoanelor care au rude
de gradul întâi cu BC (10-15%), raportul fete:băieţi
fiind de 2:1 [6, 4].
Tratamentul pentru această maladie o reprezintă dieta fără gluten, cu toate acestea, răspunsul
la terapie este scăzut – la doar 30% dintre pacienţi se constată o ameliorare clinică, iar lipsa complianţei
la tratament este principala cauză a simptomelor
persistente sau recurente.
Obiectivele studiului realizat sunt:
1. Studierea particularităţilor tabloului clinic în
boala celiacă la copii.
2. Determinarea modificărilor paraclinice de
laborator în boala celiacă la copii.
3. Aprecierea interferenţei dintre particularităţile clinice, paraclinice, serologice şi histologice la
pacienţii pediatrici cu boală celiacă. Material şi metode de cercetare
A fost desfăşurat un studiu retrospectiv, fiind
analizate particularităţile clinice şi de diagnostic
paraclinic la 50 de copii cu boală celiacă, internaţi
în secţia de gastrologie a IMSP Institutul Mamei şi
Copilului pe parcursul anilor 2010–2016. Criteriul de
includere: confirmarea serologică a bolii celiace după
titrul de anticorpi IgA anti-tTG >10 g/l; IgG anti-tTG
<3 g/l; IgA total 0,3-1,2 g/l <12 ani şi 0,8-2,8 g/l pentru 12-15 ani. Culegerea datelor a fost realizată prin
metoda extragerii informaţiei din fişele medicale.
Investigaţii paraclinice: teste de laborator (testele
serologice, AGS, AGU, analiza biochimică a sângelui,
coprograma şi determinarea markerilor parazitari);
FGDS cu biopsia mucoasei intestinale; examenul radiologic al articulaţiei radiocarpiene, USG organelor
abdominale. A fost utilizat programul Microsoft Office
Excell 2010 pentru prelucrarea datelor.
Rezultate obţinute
Raportul băieţi:fete în lotul de studiu este de
1:1. Incidenţă înaltă a celiachiei (36%) a fost observată în grupa de vârstă 0-3 ani şi în cea de 10-18 ani
(28%). Ponderea majoră (60%) în structura lotului
de studiu conform tipului bolii celiace o constituie
boala celiacă forma tipică.
În tabloul clinic al pacienţilor, indiferent de grupa de vârstă, s-au întâlnit sindroamele algic, dispeptic şi astenovegetativ în procentaj diferit. Durerea în
boala celiacă predomină în regiunea paraombelicală,
la categoriile de vârstă 0-3 ani şi 3-7 ani, şi în regiunea
epigastrică la grupa de vârstă 10-18 ani. Sindromul
dispeptic a fost prezent în 100% cazuri. Semnele
sindromului dispeptic precum garguimentele intestinale şi inapetenţa au fost semnalate la toţi pacienţii
din lotul de studiu. Sindromul astenovegetativ a fost
observat cel mai des în categoria de vârstă 10-18 ani.
Toţi pacienţii incluşi în lotul de studiu au boală celiacă
confirmată serologic conform titrului de anticorpi,
procentul persoanelor la care BC a fost confirmată
atât serologic, cât şi prin biopsie constituie 40%.
Dintre manifestările biochimice ale celiachiei au
fost identificate următoarele sindroame: sindromul
anemic – 46% (23 pacienţi), sindromul inflamator
nespecific – 24% (12 copii), sindromul citolitic – 28%
(14 copii), sindromul de colestază – 26% (13 pacienţi),
sindromul enzimatic – 6% (3 bolnavi). Ionograma a
fost găsită cu devieri în 14% (7) cazuri; glicemia a
jejun mărită – la 10% (5) copii. Complexele imunocirculante (CIC) au fost înalte în 42% (21) cazuri.
Analiza variabilelor calitative ale factorilor de
risc şi de protecţie a arătat că 62% din respondenţi
posedă ca factor de risc un proces inflamator la nivelul intestinului; 46% din pacienţi au ca factor de
protecţie alimentarea naturală şi diversificarea după
şase luni, pe când 54% au ca factor de risc alimentarea artificială/mixtă, plus diversificarea timpurie.
Vârsta medie de diagnosticare în grupul pacienţilor
care sunt la regim aglutenic (65,3% sau 17 bolnavi) şi
nu prezintă retard în creştere constituie 8,5 luni.
Discuţii
Spre deosebire de datele epidemiologice, unde
raportul fete:băieţi este de 2:1, în lotul de cercetare
raportul fete:băieţi este de 1:1. Incidenţă maximă
a celiachiei s-a depistat în grupa de vârstă 0-3 ani,
aceasta fiind – conform datelor din literatura de specialitate – grupa cu risc major pentru debutul bolii
celiace. Majoritatea pacienţilor (60%) din lotul de
studiu au fost depistaţi cu boală celiacă forma tipică,
ce este caracteristică pentru copiii cu vârsta între 9
şi 24 de luni [1]. Rezultatele cu privire la ponderea
prezenţei factorilor de risc şi de protecţie, obţinute
în cercetarea noastră, corespund datelor din studiile
realizate anterior [5, 6, 7].
Concluzii
1. Boala celiacă la copii debutează cel mai des
la vârsta de 6-24 de luni, odată cu introducerea glutenului în alimentaţia copilului, fapt confirmat şi prin
ponderea înaltă a pacienţilor din grupa respectivă de
vârstă în lotul de studiu.
2. Manifestările clinice în boala celiacă variază
în funcţie de forma clinică a celiachiei şi de vârsta
pacientului. Au fost evidenţiate trei sindroame predominante: dispeptic, dolor şi astenovegetativ.
3. Testele serologice utilizate în cercetare ca
punct de referinţă pentru selecţia pacienţilor constituie primul pas pentru un diagnostic prompt al
celiachiei la copiii suspecţi.
4. Vârsta timpurie de diagnosticare, concomitent cu aderenţa strictă la regimul aglutenic, identificarea şi înlăturarea expeditivă a factorilor de risc
reduc incidenţa retardului de creştere la copiii cu
boală celiacă.