Abstract:
Introducere. În perioada copilăriei chisturile
congenitale neparazitare ale ficatului au o frecvență
scăzută. Prima menițune despre afecițunea dată îi
aparține lui Brodie (1952), iar prima descriere
integrală a unei observații clinice îi revine lui Michel
(1856). Arianoff (1979) clasifică chisturile în funcție
de originea histologică: chisturi epiteliale (dermoide,
mezoteliale, ducto-biliare); endoteliale
(hemangioame chistice, limfangioame chistice);
inflamatorii (abces piogen); pseudochisturi
(chistadenom, hamartoam chistic, neoplasm chistic,
chist postraumatic).
Scopul lucrării de a ameliora conduita medico-chirurgicală, reducerea duratei de spitalizare a pacienţilor cu chisturi neparazitare ale ficatului.
Material şi metode. Pe o perioadă de 50 de ani în Centrul Naţional Ştiinţifico-Practic de Chirurgie Pediatrică „acad. Natalia Gheorghiu" am înregistrat 31 copii cu chisturi neparazitare ale ficatului.
Diagnosticul a fost confirmat prin ecografia abdominală, CT cu angiografie. În toate cazurile s-a intervenit chirurgical.
Concluzii. 1. Chisturile neparazitare hepatice solitare la copii au o incidenţă relativ scăzută, majoritatea din ele sunt asimptomatice, constituind descoperiri întâmplătoare ca şi la cei 14 pacienţi luaţi în studiu. 2. Chistectomia ideală este un procedeu chirurgical foarte dificil, cu mari riscuri de hemoragic la decelarea membranei aderente de parenchimul hepatic. 3. Chistectomia parţială, cu utilizarea locală a substanţelor sclerozante (doxiciclină), a soluţiilor hipertone, drenajul prelungit, au ca scop de a distruge capacitatea secretorie a epiteliului chistic cu rezultate favorabile, fără recidive.
