Abstract:
Context. Violența ocupațională asupra personalului medical reprezintă o problemă cu implicații
semnificative asupra stării de bine individuale, climatului organizațional și calității actului
medical. În contextul sistemului de sănătate din Republica Moldova, sub-raportarea cazurilor
contribuie la ignorarea fenomenului sau la acceptarea lui tacită. Lipsa măsurilor de prevenire
determină un climat tensionat și vulnerabilitatea personalului, în special în instituțiile spitalicești
raionale, unde condițiile de muncă sunt precare. Pornind de la această realitate, scopul cercetării a
fost evaluarea expunerii personalului medical la violență în instituțiile spitalicești raionale și
identificarea factorilor predictivi, în vederea formulării unor recomandări pentru îmbunătățirea
siguranței la locul de muncă.
Metode. Studiul a fost de tip cantitativ, descriptiv și selectiv și a evaluat expunerea la violență a
personalului medical din șase spitale raionale din Republica Moldova, selectate aleatoriu din trei
regiuni geografice (sud, centru și nord). Populația cercetată a inclus 883 de angajați (254 medici
și 629 asistente), eșantionați integral. Criteriile de includere au vizat personalul cu activitate clinică
și contact direct cu pacienții. Colectarea datelor s-a realizat printr-un chestionar adaptat după
modelul OMS, structurat în trei secțiuni: date socio-demografice, forme de violență întâlnite și
resurse instituționale disponibile. Chestionarele au fost distribuite în format fizic și online, în
perioada noiembrie 2024–ianuarie 2025, cu asigurarea anonimatului și consimțământului
informat. Analiza statistică a fost efectuată în MS Excel, Jamovi și PSPP, utilizând metode
descriptive și inferențiale pentru a evidenția frecvențele, corelațiile și tiparele de manifestare ale
violenței în funcție de variabilele studiate.
Rezultate. Rezultatele studiului au arătat că majoritatea respondenților au fost expuși la cel puțin
o formă de violență (69,8% dintre medici și 56,7% dintre asistenți au fost agresați), cu o prevalență
mai mare a violenței psihologice (57% dintre medici și 53,2% dintre asistenți) comparativ cu cea fizică (12,8% dintre medici și 3,5% dintre asistenți). Personalul medical de sex feminin, în special
angajații cu o experiență profesională mai îndelungată (23,3% femei medici și 61,7% asistente cu
vârsta de peste 50 de ani), a fost mai frecvent vizat. Incidentele de violență au fost raportate mai
frecvent în secțiile spitalului (56,7% dintre asistenți și 57% dintre medici) în perioadele de vârf ale
activității clinice. Printre factorii favorizanți identificați se numără comportamentele sociale
inadecvate ale pacienților și aparținătorilor (42,9% în cazul asistenților medicali și 37,2% în cazul
medicilor), lipsa de educație (26,4% la asistenți, 19,7% la medici), consumul de alcool și droguri
(11,3% la asistenți, 12,3% la medici).
Discuții. Studiul evidențiază amploarea și persistența violenței psihologice în spitalele raionale,
similar cu tendințele raportate la nivel internațional, unde violența psihologică predomină față de
agresiunile fizice. Personalul cu experiență de 10-20 de ani, este mai expus, ceea ce sugerează că
interacțiunile frecvente cu pacienții dificili și lipsa unui sprijin instituțional adecvat amplifică
riscul de agresiune. Acest fapt contrazice percepția că senioritatea protejează împotriva violenței.
Prezența crescută a violenței în intervalele de vârf și în secțiile de spital, corelată cu apariția mai
frecventă a aparținătorilor ca agresori în cazul medicilor, sugerează că sursa tensiunii nu provine
doar din relația cu pacientul, ci și din nemulțumirile exprimate de familiile acestora față de sistemul
de sănătate și așteptările nerealiste. În plus, prezența femeilor ca agresori sugerează o schimbare
în dinamica violenței, subliniind că genul nu este un predictor suficient pentru comportamentele
violente. Studiul subliniază necesitatea unei intervenții integrate și intersectoriale pentru
combaterea violenței în spitale.