Abstract:
Context. Transferul interspitalicesc (TIS) al pacienților critici este adesea necesar pentru a facilita
accesul la îngrijiri specializate și terapii avansate. În Republica Moldova, această practică este
frecventă, însă se desfășoară în lipsa unor ghiduri și protocoale clare care să garanteze siguranța și
eficiența transferurilor. Astfel, spitalele trimițătoare, echipele de transfer și spitalele receptoare
utilizează practici variate, ceea ce generează diferențe semnificative în nivelul de îngrijire acordat,
influențat mai degrabă de resursele instituției decât de severitatea cazului. Scopul acestui studiu a
fost de a examina modul în care sunt efectuate aceste transporturi, de a identifica provocările
întâmpinate și de a evidenția posibile soluții pentru îmbunătățirea procesului.
Metode. A fost realizat un studiu calitativ exploratoriu printr-un focus-grup online desfășurat în
2024 (durată: 2h30), cu participarea a 8 medici de terapie intensivă și de urgență din cadrul
CNAMUP și AVIASAN/SNCTI, selectați din toate regiunile țării, pe baza experienței directe în
transferuri interspitalicești. Participanții au reprezentat o diversitate de niveluri de experiență și
pregătire, reflectând complexitatea reală a echipelor implicate. Analiza datelor s-a realizat prin
metoda analizei tematice.
Rezultate. Cinci teme majore au fost identificate: Lipsa reglementărilor naționale – absența unui
cadru normativ unitar generează practici variabile între instituții, afectând evaluarea pacientului,
predarea/primirea și comunicarea interinstituțională; Lipsa unui cadru formal de instruire
continuă – formarea echipelor implicate în transferul pacienților critici se realizează preponderent
informal, ceea ce limitează profesionalizarea și conduce la performanțe inegale. Lipsa instruirii
aplicative, inclusiv a simulărilor clinice, reduce capacitatea echipelor de a răspunde eficient și
coordonat în contexte critice; Lipsa instrumentelor standardizate de lucru – în absența unor
formulare validate, algoritmi clinici și liste de verificare, deciziile în timpul transferului pacientului
critic sunt luate în condiții de incertitudine, fiind ghidate predominant de experiența individuală;
Lipsa sprijinului instituțional pentru luarea deciziilor – fără un cadru procedural clar și uniform,
sprijinul oferit de dispecerat rămâne neformal, iar deciziile critice sunt adesea asumate individual
de echipele din teren; Comunicarea fragmentată și neuniformă – dificultățile legate de
transmiterea informațiilor între instituțiile implicate în transferul pacientului critic pot afecta
continuitatea îngrijirii și spori incertitudinea echipelor de transportare. Concomitent, participanții
au descris mediul prespitalicesc ca fiind izolat și nestructurat comparativ cu cel intraspitalicesc,
evidențiind lipsa de suport procedural, pregătire sistematică și claritate decizională în timpul
transferurilor.
Concluzii. Transferul pacienților critici în Republica Moldova se realizează într-un cadru
informal și variabil, caracterizat de lipsa standardizării, absența formării continue și neclaritatea
responsabilităților. Este esențială instituirea unui sistem național unificat care să includă:
protocoale și documente standard, instruire certificată, instrumente operaționale (liste de
verificare, SBAR) și mecanisme de validare decizională. Implementarea acestor elemente ar
contribui la creșterea siguranței pacientului, reducerea stresului echipelor și uniformizarea
practicilor medicale la nivel național.