Introducere: Displazia bronhopulmonară (DBP) este una dintre cele
mai frecvente sechele respiratorii la nou-născuții prematuri, în special la cei cu
greutate mică la naștere și expunere prelungită la ventilație asistată mecanică și
oxigenoterapie. Evoluția bolii este adesea complicată de episoade de infecții
respiratorii recurente, bronhoobstrucție și modificări structurale pulmonare,
precum emfizemul și fibrozarea parenchimului. Pneumotoraxul, deși este o
complicație rară în contextul DBP tardive, poate reprezenta o urgență
respiratorie majoră. De obicei, acesta apare în perioada neonatală precoce, dar
în anumite condiții – cum ar fi exacerbările infecțioase sau episoadele severe
bronhoobstructive – pot apărea și în etapele evolutive ulterioare ale DBP.
Scopul: Lucrarea își propune să evidențieze importanța clinică a
pneumotoracelui spontan ca eveniment rar, dar potențial sever, în evoluția
displaziei bronhopulmonare, prin prezentarea unui caz clinic complex, care
ilustrează provocările diagnostice și terapeutice asociate acestei complicații.
Materiale și metode: Se prezintă cazul unei fetițe în vârstă de 7 luni,
internată în cadrul Institutului Mamei și Copilului. Diagnosticul de
pneumotorax a fost confirmat imagistic prin tomografie computerizată toracică
și examinări radiologice.
Rezultate: Pacienta născută pe cale naturală la 28 de săptămâni de
gestație (II sarcină, I naștere), cu o greutate de 1137 g și scor Apgar 3/4. Starea
neonatală gravă a impus inițierea rapidă a manevrelor de resuscitare, urmată de
intubație și ventilație mecanică cu presiune pozitivă, apoi suport ventilator
prelungit (VAP) timp de 31 de zile în contextul de sindromului de detresă
respiratorie de tip1, gradul 2. În perioada neonatală, evoluția a fost complicată
de pneumonie congenitală și infecție nosocomială post-VAP cu Acinetobacter
baumannii, care au contribuit la dezvoltarea DBP, confirmate la vârsta de 2 luni
în baza criteriilor clinice de diagnostic. La momentul internării, copilul
prezenta un tablou clinic sever, cu tahipnee, tuse persistentă, febră moderată,
saturație relativ menținută în oxigen, dar cu semne de obstrucție bronșică și afectare respiratorie. Radiografia toracică a evidențiat modificări inflamatorii
pulmonare și o placă pleurală dreaptă. Tratamentul inițial a inclus
antibioticoterapie, bronhodilatatoare și corticoterapie sistemică. Pe parcursul
spitalizării, copilul a prezentat o agravare acută a stării respiratorii, cu accese de
tuse uscată, cianoză periorală, hipersecreții și episoade de desaturare severă
(SpO₂ <86%). Examenul fizic a indicat un sindrom de bronhoobstrucție severă,
cu utilizarea musculaturii accesorii și retracții toracice marcate. Tomografia
computerizată a confirmat prezența unui pneumotorax minor pe partea dreaptă,
emfizem interstițial bilateral și atelectazii pulmonare multiple, în contextul unui
teren de DBP moderată. Examinările paraclinice au evidențiat un sindrom
inflamator moderat, echilibru gazometric relativ păstrat și modificări
hematologice și biochimice nespecifice. Pacienta a fost transferată în secția de
terapie intensivă, unde s-a instituit antibioterapie cu spectru larg,
bronhodilatație continuă și corticoterapie intravenoasă. Evoluția a fost
favorabilă, cu ameliorarea treptată a simptomatologiei respiratorii, remisia
pneumotoraxului și reducerea semnelor radiologice de inflamație și atelectazie.
Copilul a fost ulterior transferat în secția de pneumologie pentru continuarea
tratamentului și monitorizare.
Concluzii: Pneumotoraxul spontan reprezintă o complicație rară, dar
severă, în contextul displaziei bronhopulmonare, în special la copiii prematuri
cu istoric de ventilație prelungită și infecții respiratorii recurente. Diagnosticul
rapid și instituirea tratamentului corespunzător sunt esențiale pentru prevenirea
complicațiilor severe și pentru îmbunătățirea prognosticului. Cazul prezentat
subliniază necesitatea unei supravegheri clinice atente și a unei abordări
terapeutice multidisciplinare în gestionarea acestor pacienți fragili, cu risc
crescut de decompensare respiratorie.
Introduction: Bronchopulmonary dysplasia (BPD) is one of the most
common long-term respiratory sequelae in premature newborns, particularly in
those with low birth weight and prolonged exposure to mechanical ventilation
and oxygen therapy. The progression of the disease is often complicated by
recurrent respiratory infections, bronchial obstruction, and structural lung
changes such as emphysema and parenchymal fibrosis. Although
pneumothorax is a rare complication in the late stages of BPD, it may present
as a significant respiratory emergency. It typically occurs in the early neonatal
period, but under certain conditions—such as infectious exacerbations or severe
bronchial obstruction—pneumothorax may also arise during later stages of
BPD evolution.
Objective: This paper aims to highlight the clinical significance of
spontaneous pneumothorax as a rare but potentially severe event in the course
of bronchopulmonary dysplasia, through the presentation of a complex clinical
case that illustrates the diagnostic and therapeutic challenges associated with
this complication.
Materials and Methods: We present the case of a 7-month-old female
infant admitted to the Mother and Child Institute. The diagnosis of
pneumothorax was confirmed via thoracic computed tomography and chest
radiographic imaging.
Results: The patient was born vaginally at 28 weeks of gestation
(second pregnancy, first delivery), with a birth weight of 1137 grams and Apgar
scores of 3 and 4. The critical neonatal condition required immediate
resuscitation, followed by intubation and positive pressure mechanical
ventilation, with prolonged ventilatory support (invasive mechanical
ventilation) for 31 days due to grade 2 type 1 respiratory distress syndrome. During the neonatal period, the clinical course was complicated by congenital
pneumonia and a post-ventilator-associated pneumonia (VAP) nosocomial
infection with Acinetobacter baumannii, contributing to the development of
BPD, which was confirmed at 2 months of age based on established clinical
diagnostic criteria. At the time of admission, the infant presented with severe
respiratory distress, including tachypnea, persistent cough, moderate fever,
relatively preserved oxygen saturation, and signs of bronchial obstruction and
respiratory compromise. Chest radiography revealed inflammatory pulmonary
changes and a right-sided pleural plaque. Initial treatment included antibiotic
therapy, bronchodilators, and systemic corticosteroids. During hospitalization,
the patient experienced acute worsening of respiratory status, characterized by
dry cough episodes, perioral cyanosis, hypersecretion, and severe desaturation
events (SpO₂ <86%). Physical examination indicated a severe bronchial
obstruction syndrome, with use of accessory respiratory muscles and marked
thoracic retractions. Thoracic computed tomography confirmed the presence of
a minor right-sided pneumothorax, bilateral interstitial emphysema, and
multiple pulmonary atelectases, in the context of moderate BPD. Laboratory
investigations showed a moderate inflammatory syndrome, relatively preserved
blood gas parameters, and nonspecific hematological and biochemical changes.
The patient was transferred to the intensive care unit, where broad-spectrum
antibiotic therapy, continuous bronchodilation, and intravenous corticosteroid
therapy were initiated. The clinical course was favorable, with gradual
improvement in respiratory symptoms, resolution of the pneumothorax, and
reduction of radiological signs of inflammation and atelectasis. The child was
subsequently transferred to the pulmonology department for ongoing treatment
and monitoring.
Conclusions: Spontaneous pneumothorax is a rare but serious
complication in the context of bronchopulmonary dysplasia, especially in
premature infants with a history of prolonged ventilation and recurrent
respiratory infections. Prompt diagnosis and appropriate treatment are essential
to prevent severe complications and improve prognosis. The presented case
underlines the need for close clinical monitoring and a multidisciplinary
therapeutic approach in managing these vulnerable patients who are at high risk
of respiratory decompensation.