Mielomul multiplu – fenomene imunologice în etiopatogeniie

Abstract

Rezumat Mielomul multiplu reprezintă aproximativ 1-1,8% din toate neoplasmele maligne, 3% din totalul tumorilor maligne osoase şi 10-15% din toate afecțiunile maligne hematologice. Afecțiunea este a doua cea mai frecventă neoplazie hematologică. La nivel mondial, ratele de incidență a mielomului multiplu variază semnificativ, cu cele mai mari rate observate în regiunile industrializate din Europa de Vest, America de Nord și Australia (incidența standardizată după vârstă 4,6-5,8 cazuri la 100.000 locuitori) și cele mai mici rate în regiunile din Africa și Asia Centrală (0,4-0,9 cazuri la 100.000 locuitori). Mielomul multiplu evoluează dintr-un stadiu pre-malign asimptomatic, numit gamapatie monoclonală de semnificaţie nedeterminată, care progresează spre mielom multiplu indolent (asimptomatic) și, ulterior, spre mielom multiplu activ (simptomatic). Prezentarea clinică precoce a mielomului multiplu cu numeroase simptome nespecifice contribuie la întârzierea diagnosticului într-o mare proporție a pacienților comparativ cu alte boli maligne, fapt asociat cu un prognostic mai slab și o boală mai avansată. Simptomele frecvente la prezentare sunt anemia de origine necunoscută (73%), durerea osoasă (51- 58%), fatigabilitatea (32-59%), somnolența (36%), hipoestezia sau parestezia (33%), crampele musculare (31%), constipația (28%), edemul periferic (26%) și insomnia (25%). Conform datelor contemporane, diagnosticul mielomului multiplu trebuie bazat pe următoarele teste: 1) detectarea şi evaluarea componentei monoclonale (M) prin electroforeza proteinelor serice şi/sau urinare; cuantificarea imunoglobulinelor (IgG, IgA și IgM); caracteristicile lanțurilor grele și ușoare de imunoglobuline; 2) evaluarea funcției medulare şi infiltratului plasmocitar; 3) evaluarea leziunilor osoase litice; 4) evaluarea biologică indicată în diferenţierea mielomului multiplu simptomatic şi asimptomatic: hemoleucogramă completă (hemoglobina, viteza de sedimentare a hematiilor) și testele biochimice (proteina C reactivă, creatinina serică, calcemia, ureea și electroliții).