Abstract:
Introducere. Infecțiile tractului urinar (ITU) sunt considerate unele dintre cele mai
răspândite infecții bacteriene, atât în mediile comunitare, cât și spitalicești. Rata crescută a
rezistenței la antimicrobiene observată în cazul agenților uropatogeni, în special Escherichia
coli și Klebsiella pneumoniae, impune necesitatea actualizării constante a protocoalelor
terapeutice.
Scop. Evaluarea profilului etiologic al infecțiilor tractului urinar și a tendințelor actuale ale
rezistenței la antimicrobiene în contextul datelor recente regionale și internaționale.
Material și metode. A fost realizată o analiză a literaturii publicate în perioada 2015–
2025, utilizând principalele baze de date internaționale (PubMed, ScienceDirect, Scopus,
Hinari). Căutarea a fost efectuată pe baza unor cuvinte-cheie relevante: infecții urinare,
rezistența la antimicrobiene, spectru etiologic. Au fost selectate și analizate articole care
prezentau date privind sensibilitatea fenotipică la antimicrobiene, precum și studii care
investigau, prin metode moleculare, genele implicate în mecanismele de rezistență.
Rezultate. Predominanța Escherichia coli ca principalul agent etiologic în infecțiile
tractului urinar a fost confirmată, reprezentând peste 60% dintre toate izolatele. Klebsiella
pneumoniae a fost al doilea agent patogen cel mai frecvent identificat, urmat de Proteus
mirabilis și Pseudomonas aeruginosa. Peste 40% dintre izolatele de E. coli și K.
pneumoniae au produs betalactamaze cu spectru extins, rezultând niveluri ridicate de
rezistență la cefalosporinele de generația a treia și aminopeniciline. Rezistența la
carbapeneme a fost detectată din ce în ce mai frecvent, în special în rândul izolatelor de K.
pneumoniae, complicând opțiunile de tratament empiric. Testările fenotipice au arătat că
peste 35% dintre izolate erau rezistente la fluorochinolone, iar rata rezistenței la
aminoglicozide a depășit 25% în rândul tulpinilor Gram-negative izolate de la pacienți
spitalizați. Proteus mirabilis și Pseudomonas aeruginosa au demonstrat niveluri alarmante
de rezistență la carbapeneme și aminoglicozide, în special în cazurile de ITU complicate. De
asemenea, speciile de Enterococcus au înregistrat o emergență semnificativă a rezistenței la
vancomicină. Datele din Republica Moldova au fost în concordanță cu tendințele globale,
evidențiind o povară tot mai mare a patogenilor multirezistenți și o scădere progresivă a
eficacității antibioticelor convenționale. Introducerea tehnicilor moleculare rapide de
diagnostic, inclusiv PCR în timp real și tehnologiile de secvențiere de nouă generație, au
permis detectarea timpurie a mecanismelor de rezistență și a contribuit la ajustarea rapidă
a terapiilor antimicrobiene.
Concluzii. Creșterea rezistenței la antimicrobiene în infecțiile tractului urinar necesită
consolidarea măsurilor de supraveghere epidemiologică, optimizarea tratamentului empiric
și integrarea diagnosticelor moleculare rapide pentru a controla răspândirea tulpinilor
rezistente.
