Infecțiile tractului urinar: profil etiologic și rezistența la antimicrobiene

Abstract

Introducere. Infecțiile tractului urinar (ITU) sunt considerate unele dintre cele mai răspândite infecții bacteriene, atât în mediile comunitare, cât și spitalicești. Rata crescută a rezistenței la antimicrobiene observată în cazul agenților uropatogeni, în special Escherichia coli și Klebsiella pneumoniae, impune necesitatea actualizării constante a protocoalelor terapeutice. Scop. Evaluarea profilului etiologic al infecțiilor tractului urinar și a tendințelor actuale ale rezistenței la antimicrobiene în contextul datelor recente regionale și internaționale. Material și metode. A fost realizată o analiză a literaturii publicate în perioada 2015– 2025, utilizând principalele baze de date internaționale (PubMed, ScienceDirect, Scopus, Hinari). Căutarea a fost efectuată pe baza unor cuvinte-cheie relevante: infecții urinare, rezistența la antimicrobiene, spectru etiologic. Au fost selectate și analizate articole care prezentau date privind sensibilitatea fenotipică la antimicrobiene, precum și studii care investigau, prin metode moleculare, genele implicate în mecanismele de rezistență. Rezultate. Predominanța Escherichia coli ca principalul agent etiologic în infecțiile tractului urinar a fost confirmată, reprezentând peste 60% dintre toate izolatele. Klebsiella pneumoniae a fost al doilea agent patogen cel mai frecvent identificat, urmat de Proteus mirabilis și Pseudomonas aeruginosa. Peste 40% dintre izolatele de E. coli și K. pneumoniae au produs betalactamaze cu spectru extins, rezultând niveluri ridicate de rezistență la cefalosporinele de generația a treia și aminopeniciline. Rezistența la carbapeneme a fost detectată din ce în ce mai frecvent, în special în rândul izolatelor de K. pneumoniae, complicând opțiunile de tratament empiric. Testările fenotipice au arătat că peste 35% dintre izolate erau rezistente la fluorochinolone, iar rata rezistenței la aminoglicozide a depășit 25% în rândul tulpinilor Gram-negative izolate de la pacienți spitalizați. Proteus mirabilis și Pseudomonas aeruginosa au demonstrat niveluri alarmante de rezistență la carbapeneme și aminoglicozide, în special în cazurile de ITU complicate. De asemenea, speciile de Enterococcus au înregistrat o emergență semnificativă a rezistenței la vancomicină. Datele din Republica Moldova au fost în concordanță cu tendințele globale, evidențiind o povară tot mai mare a patogenilor multirezistenți și o scădere progresivă a eficacității antibioticelor convenționale. Introducerea tehnicilor moleculare rapide de diagnostic, inclusiv PCR în timp real și tehnologiile de secvențiere de nouă generație, au permis detectarea timpurie a mecanismelor de rezistență și a contribuit la ajustarea rapidă a terapiilor antimicrobiene. Concluzii. Creșterea rezistenței la antimicrobiene în infecțiile tractului urinar necesită consolidarea măsurilor de supraveghere epidemiologică, optimizarea tratamentului empiric și integrarea diagnosticelor moleculare rapide pentru a controla răspândirea tulpinilor rezistente.