Abstract:
ntroducere. Conservarea dintelui natural reprezintă unul dintre obiectivele fundamentale ale medicinei
dentare contemporane. În acest context, tratamentul endodontic constituie o intervenție terapeutică esențială
pentru menținerea funcționalității unităților dentare afectate de procese inflamatorii sau necrotice pulpare.
Evoluția tehnicilor de instrumentare endodontică, a materialelor de obturație și a protocoalelor de dezinfecție
a condus la creșterea semnificativă a ratei de succes biologic al tratamentului endodontic [1,2].
Cu toate acestea, supraviețuirea pe termen lung a dintelui tratat endodontic nu este determinată exclusiv
de eliminarea infecției din sistemul endocanalicular. Numeroase studii clinice evidențiază faptul că
prognosticul acestor dinți depinde în mare măsură de restaurarea coronară realizată ulterior tratamentului
endodontic. În absența unei restaurări adecvate, dintele tratat endodontic devine susceptibil la fracturi coronare
sau radiculare, chiar și în condițiile unui tratament endodontic corect efectuat [3].
Dinții tratați endodontic prezintă modificări structurale semnificative determinate de pierderea de
substanță dentară generată de procesul carios, de restaurările anterioare și de realizarea cavității de acces
endodontic. Aceste modificări conduc la alterarea comportamentului biomecanic al dintelui, determinând o
redistribuire modificată a forțelor ocluzale și o vulnerabilitate crescută la solicitările funcționale [4].
Literatura de specialitate evidențiază faptul că rezistența mecanică a dintelui tratat endodontic este
influențată în principal de cantitatea și distribuția țesutului dentar restant. Pierderea integrității structurale
coronare determină apariția unor zone de concentrare a tensiunilor, în special la nivelul zonei cervicale, unde
se realizează tranziția dintre coroană și rădăcină [5].
În acest context, restaurarea morfo-funcțională a dinților tratați endodontic trebuie să urmărească
restabilirea integrității structurale, redistribuirea favorabilă a solicitărilor ocluzale și reintegrarea funcțională
a dintelui în cadrul sistemului stomatognat. Alegerea metodei restaurative trebuie să fie fundamentată pe
analiza factorilor biomecanici, precum cantitatea de țesut dentar restant, poziția dintelui pe arcadă, solicitările
ocluzale și proprietățile materialelor restaurative utilizate [6,7].
